Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

useră 5 minute de când fusese declanşat. Dăduserăm o lecţie bună acestor oameni, care nu aveau s-o uite prea curând. Şi asta era cel mai important. Înghiontirăm bărbaţii cu brutalitate şi le legarăm mâinile la spate. Apoi privii în jurul meu, numărând. Ceva nu era în regulă. Lipsea careva. — Unde-i Litovcenko? întrebai. — Uite-mă, răspunse Anatoli. — Nu de tine vorbesc, idiotule, bombănii. Pastorul. Pe el îl caut. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 95 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Nu ştiu, Serghei. L-am văzut ultima oară când l-am pocnit. Într-adevăr, trebuia să mă ocup de chestiuni mai urgente, şi-mi îndepărtai din minte ideea pastorului dispărut. Conduserăm grupul de bărbaţi în lungul potecii, până la camion. Apoi ne ocuparăm de femei şi de fete. Unii dintre oamenii mei începură să smulgă hainele ude şi pline de sânge ale fetelor. Dezbrăcate de haine, fetele se ghemuiră pe plajă, strivite de ruşine, încercând să se ascundă. Bătându-ne joc de ele, le pipăiam şi ziceam: — Ce ziceţi, băieţi? Vedeţi ce alură au credincioasele astea? Şi izbucneam cu toţii în râs. Femeile mai în vârstă lăsau capul în jos şi plângeau în hohote în timp ce noi le insultam pe tinerele fete îngrozite, care tocmai fusese zvântate în bătaie. luri şi Serghei petrecuseră tot acest timp de partea cealaltă a fluviului. Reveneau, plângându- se zgomotos, furioşi că rataseră acţiunea. — Să mergem, strigai. Oamenii mei le făcură pe fete să se scoale cu o lovitură seacă şi începură să le mângâie pe corp. Apoi pornirăm către maşină, împingându-le pe credincioase înaintea noastră. Multe dintre ele plângeau în hohote în timp ce mergeau. — Tăceţi, urlă Vladimir. Dar nu încetară să plângă, iar noi le înbrâncirăm şi le înghesuirăm tot lungul drumului până la camionul poliţiei care ne aştepta. Odată ajunşi, începui să număr oamenii, într-adevăr, unul lipsea: Vasili Litovcenko, şeful grupului. — Unde e? Cine l-a văzut? îmi întrebai oamenii. Ridicară toţi din umeri, cu excepţia lui Anatoli. — Ultima oară când l-am văzut, Serghei, plutea pe apă, inconştient. Ei bine, îmi zisei, Nikiforov va înţelege. Urcarăm bărbaţii în partea din faţă a camionului, cu mâinile legate la spate şi înpinserăm fetele pe platformă. Oamenii mei se aşezară pe banchetele laterale, femeile şi fetele fiind aşezate în mijlocul lor. Patru fete tinere erau încă dezbrăcate. Îşi ascundeau faţa între mâini şi plângeau în hohote. În faţă, bărbaţii îşi fereau privirile. După mine, femeile mai în vârstă se rugau, pentru că buzele lor pronunţau cuvinte neauzite. Era trecut puţin de ora 5 după-amiaza când întâlnirăm iarăşi semne ale civilizaţiei; traversarăm mai multe sate şi periferia oraşului Petropavlovsk. Era încă lumină şi trecătorii puteau vedea trecând camionul poliţiei cu fetele goale pe platformă, pe care le mângâiau oamenii mei. Terminaserăm atunci ceea ce mai rămăsese din vodcă. Treaba de după-amiază era izbăvită, iar noi eram complet beţi