Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ie, pastorul Litovcenko murise pe loc, de o hemoragie internă provocată de o lovitură ce-i sfărâmase craniul. Era pentru prima oară când noi aveam pe conştiinţă un mort. Gândindu-mă la asta, începui să nu mă mai simt în largul meu. — Ascultă, Kurdakov, îmi spuse Nikiforov, ghicindu-mi sentimentele, tu şi băieţii tăi, aţi făcut o treabă remarcabilă la Elizovo. Nu te frământa din pricina asta. Nu uita că este vorba despre duşmani ai Statului. Sunt periculoşi şi vor cu tot dinadinsul să ne răstoarne modul de viaţă, aşa că trebuie anihilaţi. De altfel, pusesem deja să fie arestat omul acesta, dinainte. Il avertizasem, îi dădusem o lecţie, dar ne-a sfidat şi şi-a reluat imediat activitatea printre credincioşi. Kurdakov, omul acesta nu era nevinovat. Să nu uiţi niciodată asta! Ei bine, cuvintele lui mă reconfortară. Nikiforov avea cu siguranţă dreptate. Totuşi, când privii corpul lui Vasili Litovcenko, care fusese un bărbat foarte şubred, nu avui impresia că mă aflam în prezenţa unui duşman redutabil. Aveam să aflu mai târziu că era un om de o mare forţă de caracter şi de o spiritualitate înaltă. Suferise mult pentru credinţa lui. Era foarte curajos şi nu se lăsa niciodată intimidat de nimeni şi de nimic. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 89 IPTA Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Kurdakov, reluă Nikiforov, oameni din regiune ne-au înştiinţat că un om şi-a găsit moartea; echipa ta este responsabilă, deoarece a făcut acel raid. — Nevasta lui este la curent cu decesul? — Da este. lar tu trebuie să mergi să-i spui ce s-a întâmplat. — Să-i spun ce s-a întâmplat! — Desigur, o versiune în optica noastră, zise el zâmbind. Nu mă aşteptam la asta. Reacţionai, totuşi, cu supunere. — Da, tovarăşe. Unde o pot găsi? — La spital. — La spital? Deci ea nu a fost victima raidului? — Nu, s-ar părea totuşi că este emotivă din fire şi că şocul morții soțului ei a fost prea puternic pentru ea. A fost transportată de urgență la spitalul Kempi, în apropierea cartierului locuit de oamenii portului. Aş vrea să mergi să o vezi. — Dar ce i-aş putea spune? — Inventează pur şi simplu o istorie plauzibilă, care să poată explica rana de la cap. De ce trebuie să-i dăm explicaţii? mă întrebai. După mine, ceea ce se întâmplase nu privea pe nimeni. Problemele astea nu priveau decât poliţia; iar dacă i se frânsese gâtul, nu era decât vina lui. Fusese avertizat, dar nu se păzise. Ordinele erau însă ordine şi trebuia să merg acolo. Părăsii postul de poliţie şi mă dusei la spitalul Kempi. Ajungând, întrebai de doamna Litovcenko şi fui condus într-un salon mare, unde ea era culcată în al patrulea pat pe dreapta, aproape de fereastră. Ţi se făcea milă privind-o. infirmiera mă informă că era paralizată de la talie în jos, suferea de un şoc, şi când o văzui eu era sub efectul medicamentelor. Privind-o, mă gândii că trebuia să fi fost destul de frumoasă la vremea ei. Avea cam 35 de ani, talia fină, părul negru şi trăsăturile reg