Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ulate, frumoase şi nobile. Dar acum era paralizată şi se părea că nu avea să mai meargă niciodată. Moartea soţului ei o pusese la pământ. Primul meu gând, privind-o, fu: Ce pierdere! O femeie atât de frumoasă şi să se ane într-o stare atât de jalnică! Nu încercam cu adevărat tristeţe, mă gândeam pur şi simplu că era păcat. Nu simţeam pentru ea decât simpatia pe care aş fi avut-o pentru oricine s-ar fi aflat în aceeaşi stare. Nu regretam deloc soarta îndurată de soţul ei. În fond, duşmanii Statului nu se pot aştepta ca membrii familiilor lor să fie la adăpost de necazuri. Infirmierea o trezi pe doamna Litovcenko, care într-adevăr abia deschidea ochii de durere. Era dezorientată şi tulburată. Deodată, mă inundă o mare tristeţe, dar numai pentru o clipă, îmi revenii, mă apropiai de ea şi-i spusei sec, pe un ton oficial: —Doamnă Litovcenko, fac parte din poliţia din Petropavlovsk. Sunt şeful echipei de operaţiuni care l-a arestat pe soţul dumneavoastră şi pe ceilalţi care se aflau la Elizovo. Căutai o urmă de reacţie, o lucire de răspuns. Mă gândii că îşi va manifesta furia văzându-mă şi aflând că eram unul dintre cei răspunzători de moartea soţului ei. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 90 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Dar ea nu clinti, ca şi cum ar fi fost într-o stare de stupoare, părând că nu-mi înţelege spusele. În fond, Nikiforov nu-mi spusese să încerc să o fac să înţeleagă. Îmi spusese numai să-i anunţ faptul. Dacă ea nu reuşea să înţeleagă, nu era vina mea. Apoi reluai: — Mă aflu aici pentru a vă explica oficial cauzele morţii soţului dumneavoastră. În timp ce vorbeam, căutai iarăşi o reacţie. Dar nu avea. Mă întrebai dacă nu-şi pierduse minţile când paralizase. Gemete jalnice, venind din străfundurile inimii ei, fură primele semne de viaţă pe care le arătă. Îi povestii că în momentul în care îl arestam pe soţul ei, acesta încercase să fugă, sărind într-un loc unde fundul era puţin adânc şi că îşi crăpase astfel capul într-o stâncă. Aveam impresia că mă privea drept în ochi, dar că nu mă vedea deloc. În privirea goală şi insensibilă era o expresie de tristeţe nesfârşită. li explicai iarăşi că dacă soţul ei s-ar fi supus ordinelor echipei mele de poliţie şi n-ar fi căutat să fugă, astăzi ar fi fost încă în viaţă. Atunci, sărmana femeie încercă să spună ceva, dar cu mare greutate. Nimic din ceea ce spunea nu era destul de distinct pentru a se înţelege. În cele din urmă, scoase un geamăt şi căzu înapoi pe pernă. Ei bine, e inutil să pierd timpul aici, mă gândii, îi spusesem ce aveam să-i spun. În momentul în care mă pregăteam să plec, mă privi drept în ochi. Descoperii o expresie care mă făcu să-mi îngheţe şira spinării. N-am să uit niciodată ultima privire care ilumina chipul doamnei Litovcenko. Era ca şi cum un strigăt din adâncul ei căuta să izbucnească sau ca şi cum un urlet lung de nelinişte încerca în van să se elibereze. Ochii ei rătăciţi mă urmăriră timp de zile întregi. l