Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ntoarceţi, veniţi numai să aruncaţi aici hârţoagele. Vom face o treabă bună - le va folosi garda să se încălzească! Gluma lui îl făcu să râdă. Când eram convocați cu puţin înainte de un raid, puteau fi aproape siguri că un spion fusese la treabă în interiorul adunărilor secrete. Reţeaua de spionaj concepută şi condusă de Nikiforov era eficace. Mă întrebam: „De ce o fac spionii ăştia?" Ştiam că nu erau îndemnați de considerente de ordin ideologic. Nu o făceau pentru că erau comunişti. Lucrau pentru bani, ca noi. “O rublă poate schimba o inimă" se spunea. Existau de altfel mult mai multe ruble disponibile pentru această muncă decât mi-aş fi imaginat eu vreodată. Spionii care lucrau printre credincioşi erau foarte bine plătiţi. Câştigau chiar mai bine decât noi. Şi asta pentru un motiv solid. Adeseori erau bătuţi împreună cu creştinii, deoarece identitatea lor nu ne era niciodată făcută cunoscută. Pentru a nu fi reperaţi, spionii trebuiau să asiste la reuniunile credincioşilor şi, dacă avea vreunul ghinion să se afle printre ei în timpul unui raid de-al nostru, încasa lovituri la fel ca şi credincioşii. Era motivul pentru care erau plătiţi mai mult. Fără spioni, nu am fi putut face mare lucru. Se părea că spionii nu reuşeau niciodată să pătrundă în organele superioare ale bisericii secrete. Mulțumită lor reuşeam numai să aflăm cine făcea parte din biserica clandestină şi unde se aflau locurile de cult ale diferitelor comunităţi. Dar nu aveam nevoie să ştiu mai mult. Restul ne revenea nouă. Pe la ora 9:10, Nikiforov mă chemă în biroul lui ca să reperez locul pe planul oraşului. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 94 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Unde are loc adunarea în seara asta? întrebai. Ne trebuiau 15-20 de minute pentru a ajunge în locul de la periferie pe care mi-l arătă. — După previziunile dumneavoastră, câți vor fi? — Ei bine, răspunse Nikiforov, după sursele noastre de informaţie, vor fi 10-15 inşi. Vreo 7 oameni erau destui pentru a se ocupa de ei. Studiai planul îndeaproape şi alesei intinerariul de urmat. Era atunci ora 21:15 şi aveam timp destul. Adoptasem principiul de a nu interveni într-o adunare decât la 20-30 de minute după începerea ei. Astfel, credincioşii aveau timp să nu mai fie în gardă şi să se destindă. Işi făceau de obicei socoteala că nefiind descoperiţi până în 20-30 de minute, nu mai era pericol. Aşa că le spusei oamenilor mei. — Nu pornim la drum înainte de ora 21:45. Doi dintre băieţi îşi puseră picioarele pe masă şi, tot pălăvrăgind, începură să bea vodcă cu înghiţituri mici. Caviarul dispăru rapid. Cadeţii nu au deseori acest fel de mâncare. Victor citea o carte de judo. Ceea ce tuturor ni se păru foarte caraghios. El însuşi ar fi putut scrie o carte de judo! Era campion de judo al întregii părţi orientale a U.R.S.S.-ului. Deodată lăsă cartea, se ridică dintr-un salt şi începu să încerce prize de judo şi lovituri de karate. — Vreau să încerc