Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ite să mă lase în viaţă, iar un cuvânt de-al lui mă putea reduce la tăcere. Dispunea de această putere, îl privii. Capul îi zăcea pe masă, dădea impresia că dormea. Deodată, se îndreptă, înălţă braţele şi spuse: — Comunismul este cea mai mare nenorocire pe care a cunoscut-o vreodată omenirea!!! Îşi înălţă capul şi murmură: — Comunismul este... (descrierea este prea grosolană pentru a fi tipărită). Eram împietrit de frică. Orlov o luase razna şi urla: — Comuniştii nu-s decât o adunătură de lipitori! Mă repezii afară din încăpere şi mă întorsei la Academia Navală cât putui de repede. Zile întregi trăii copleşit de spaimă. Inainte de a-l întâlni pe Orlov credeam sincer şi cu putere în comunism. Aveam o credinţă de nezdruncinat în ţelurile şi obiectivele sale. Adeseori, cadeți mai tineri mă întrebaseră: — De ce este viaţa atât de dură în Uniunea Sovietică? întotdeauna dădeam acelaşi răspuns: — Este dificilă acum, dar viitorul pe care-l vom construi va fi mai bun. Şi o credeam sincer. Constatasem că erau numeroase contradicții între învăţătura comunistă şi realitate. Dar eram convins că nu era vorba decât de deviații sau de slăbiciuni personale şi că mergeam într-adevăr spre un mâine mai bun. Dar întâlnirea cu Orlov în sala aceea plină de personaje importante ale lumii comuniste mă făcu să descopăr ipocrizia tuturor acestor lucruri. Zile în şir mă tot gândii la seara aceea. lată, aşadar, ce sunt cu adevărat şefii, îmi ziceam. Sunt fără inimă, duri, cinici şi nici măcar nu sunt Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 103 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! în stare să creadă în comunism: singura lor preocupare este aceea de a găsi o modalitate de avansare personală. Constatasem că şefii duceau o viaţă extravagantă, în vreme ce poporul trăia în sărăcie şi prea multe greutăţi. Remarcasem că exista un abis între promisiunile comunismului şi realitatea vieţii oamenilor. Găsisem întotdeauna modalitatea de a justifica această diferenţă şi mă consolam spunându-mi: Facem astăzi sacrificii pentru victoriile de mâine. Acum însă, văzusem acel spectacol incredibil. Hotărâi că dacă oamenii aceia nu credeau, dar utilizau sistemul pentru avansarea lor personală, atunci eu voi face la fel. Dacă un orn ca Orlov nu credea cu adevărat în comunism, de ce-aş crede eu? Dacă Orlov era destul de şmecher şi descurcăreţ pentru a ajunge pe primul loc, puteam şi eu să ajung. De la vârsta de 6 ani fusesem format de sistem şi puteam şi eu să ajung în vârf, asemenea celorlalţi. Idealismul meu deplasat muri în noaptea celei de-a o suta aniversări a naşterii lui Lenin, 22 aprilie 1970. “Tot înainte! Tot înainte!". Această deviză, pe care mi-o alesesem pe vremea când eram copil la orfelinat, deveni o dată în plus cuvântul meu de ordine. De acum înainte, îmi fixai un singur ţel: să ajung în vârf! Dacă trebuia să joc jocul cinismului şi al sadismului, voi juca acest joc. Şi voi ajunge mult mai bine decât Orlov sau decât oricare al