Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

nge şi începeam să-mi pierd cunoştinţa. Nu! Nu aici, îmi spusei. Nu când am libertatea la distanţă de un braţ! În lumina zorilor, putui să zăresc în depărtare sătucul de pescari. Nu-mi mai rămânea decât vreo sută de metri de parcurs! Doamne, după toate peripeţiile prin care am trecut, nu îngădui să mor atât de aproape de libertate! Te rog, nu îngădui una ca asta! Atunci totul s-a cufundat în întuneric. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este viziunea tulbure a acelui sătuc pe care ochii mei nu mai reuşeau s-o fixeze. Îmi amintesc totuşi ultimul gând conştient: Trebuie să continui să înot! Trebuie să continui să înot! Apoi se făcu noapte deplină. Nu-mi mai amintesc nimic altceva. Pentru ce mă aflam eu în acel loc în acea dimineaţă rece de 4 septembrie 1971, atât de aproape de moarte şi atât de departe de casă? Pentru ce abandonasem eu viaţa de ofiţer de marină şi de şef al tineretului comunist în U.R.S.S., pentru a eşua aici, pe pragul morii, pe aceste ţărmuri stâncoase şi ostile ale Canadei? De fapt, această poveste începuse la o dată foartă îndepărtată, pe meleaguri ruseşti, cu bunicul şi cu bunica mea. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 10 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Capitolul 3 Familia dispărută Nu mi-am văzut niciodată bunicul, pe Ivan Kurdakov. Dar am impresia că l-am cunoscut datorită povestirilor unei bătrâne care-l cunoştea bine. Ceea ce mi-a spus ea lasă imaginea unui om pe care mi-ar fi plăcut foarte mult să-l cunosc. Era un rus tipic, mare, cu umeri largi, un om al pământului, într-adevăr impozant. Născut în apropierea satului Povolgiye, pe Volga, se deprinsese să trăiască independent şi să aibă încredere în el însuşi. Avea ferma lui şi, încet-încet, a transformat-o într-o gospodărie prosperă şi înfloritoare. Pe vremea tarilor, fusese căpitan în armata cosacă şi reprimase astfel revolte şi răzmeriţe în regiunile din sudul Rusiei. Mai târziu, în calitate de căpitan de cosaci în sânul Gărzilor Albe, participă la tentative de zdrobire a noii revoluţii comuniste. Pe vremea aceea îi muri nevasta. Apoi, în timpul războiului împotriva comuniştilor, cunoscu o “prinţesă" din tribul Ossetia, în ţinutul de la poalele Caucazului. Această “prinţesă" deveni mai târziu bunica mea. Mi se povesti că titlul ei de prinţesă era justificat nu numai datorită faptului că tatăl ei era proprietar de pământuri şi de turme, ci şi datorită frumuseţii ei. Părul negru îi era împletit şi-i ajungea până la glezne. În 1921, bunicul se întoarse de la război în satul lui, pentru a începe aici o nouă viaţă cu tânăra lui soţie. Se zice că era invidiată de toată lumea din sat din cauza educaţiei, a farmecului şi a graţiei ei. Bunicul meu fu şi el foarte gelozit din pricina prinţesei lui; se povestea că o putuse lua pentru că ea făcea parte din prada de război. De fapt, o luase cu forţa, dar îi răpise doar inima, pentru că mi se mai povesti şi că era foarte fericită cu el. Munciră împreună din greu pentru a rid