Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ica iarăşi ferma. În 1928, îşi refăcuse o situaţie solidă; deţinea mai mulţi cai, plug şi o secerătoare mecanică. Nu era prea bogat, dar cu siguranţă îi întrecuse pe cei aflaţi în greutăţi materiale. Pe pământul lui natal, era cu adevărat foarte fericit şi la fel era şi bunica mea. Dar nenorocirea nu întârzie să vină. În 1928, Stalin lansă un program de colectivizare şi porni un război îndârjit împotriva fermierilor şi a proprietarilor de terenuri. Acesta fu un regim de teroare, cel mai îngrozitor pe care-l cunoscuse până atunci secolul XX. Reprezentanţi ai armatei se prezentau pur şi simplu la ferme, fluturau un pistol în faţa proprietarilor şi le confiscau toată hrana şi toată recolta, lăsându-l pe ţăran şi pe familia lui să moară de foame pe propriul lui pământ. Aceasta fu prima foamete din lume provocată deliberat de oameni, care făcu să piară de foame milioane de fiinţe omeneşti, pentru că refuzau să-şi părăsească pământurile şi modul de viaţă. In aceeaşi perioadă, Stalin mări exporturile şi vându lapte, grâu şi brânză în străinătate. În acest timp, mai bine de un milion de copii muriră de foame. În 1928, comuniştii puseră mâna pe bunicul. Un funcţionar comunist sosi într-o zi la ferma lui, îi agită un pistol în faţă şi-i dădu următorul ordin: — Predă-mi toate bunurile tale şi recolta. Era un beţivan şi-un om de nimic, care nu muncise în viaţa lui. Ordonă oamenilor lui să înceapă căutarea fără a şovăi să sape gropi în pământ, pentru a găsi grâu ascuns. Numai că bunicul nu era omul care să cedeze aşa uşor în faţa primului venit. Când intrusul îi întoarse spatele, sări asupra lui şi-l cuprinse cum ar fi făcut un urs din pădurile ruseşti; şi cum era un adevărat uriaş, îl strivi în braţe până ce îi sfărâmă toate coastele şi coloana vertebrală. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 11 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Abia atunci îl lăsă să cadă la pământ, ca o masă inertă. Bunicul fu imediat arestat şi expediat într-un lagăr special de muncă forţată, în Siberia, unde petrecu 9 ani, din 1928 până în 1937. Nu avea s-o mai vadă niciodată pe bunica mea. De fapt, fusese şi ea expediată într-un lagăr pentru femei, unde muri. În lagărul de muncă forţată, bunicul trebui să execute corverzi extrem de dure. Cu toate că nu mai era deloc tânăr, era încă foarte puternic fiziceşte şi putea face faţă sarcinilor chinuitoare care-i erau repartizate. In luna octombrie 1937, fu transferat într-un lagăr de exploatări forestiere, pe malul râului Ciulym, din Siberia. Trebuia să care trunchiuri de copaci de la râu până la o cale ferată îngustă. Intr-o zi, când maşinile erau în pană, bunicul ridică un butuc mare, îl puse pe umeri şi-l transportă până la vagon. In timpul acelui transport, îşi vătăma grav şalele şi muşchii abdominali. Muri în scurt timp. Ceea ce ştiu despre părinţii mei este un amestec de amintiri personale, destul de vagi, la care se adaugă o serie de informaţii, furnizate de un vechi prieten al tatălui meu