Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

în camionul poliţiei şi demararăm în toată viteza. Ne năpustirăm prin oraş cu farul giratoriu şi cu sirena declanşate, semănând panică generală în circulaţie. Ajunşi la două intersecţii de destinaţie, oprirăm sirena, stinserăm farul şi încetinirăm. Ajunserăm curând în strada Oceanskaia. — Opreşte aici, îi spusei lui Victor. Imediat ce parcarăm la marginea străzii, desemnai doi oameni pe platforma camionului şi le spusei: — Voi doi, coborâţi şi mergeţi de blocaţi strada. lar voi doi, de colo, înconjurați strada şi baraţi celălalt capăt al străzii. Nu uitaţi, nimeni nu trebuie să treacă. Aţi înţeles? Nikiforov ne dăduse ordin să îndepărtăm trecătorii cu orice preţ. Într-adevăr, două raiduri anterioare luaseră o întorsătură proastă pentru că se strânseseră trecători curioşi, atraşi de strigătele credincioşilor. Reuşiserăm în cele din urmă să-i împrăştiem, dar răul fusese făcut. Nikiforov primise câteva semnale. Era furios şi în termeni fără echivoc mă rugase să am grijă ca asta să nu se mai întâmple niciodată. Ţineam aşadar cu orice preţ la a nu mai avea spectatori în acea seară. Cele două capete ale străzii fură complet barate. Lăsând gărzile la posturile lor, cei 10 inşi care mai rămăseserăm ne îndreptarăm spre casa care purta numărul 66 şi spre ocupanţii ei aflaţi la rugăciune, care nu bănuiau nimic. După câteva momente, o reperarăm. Era o casă fără pretenţii, la fel ca toate celelalte din cartier. În interior era lumină, care se zărea prin perdeaua groasă atârnată în faţa ferestrei. De fiecare parte a casei erau câte două ferestre, iar în spate o uşă. Plasai la fiecare fereastră şi la uşă câte un om, pentru a le supraveghea. După ce protestară, ca de obicei pentru că “aveau să piardă acţiunea", se duseră. Le spusei că-şi pot părăsi postul o dată declanşată operaţiunea şi că atunci puteau intra “să se amuze". Acum totul era aranjat. Ne îndreptarăm spre uşa de intrare cu paşi furişaţi. După ce mă mai asigurai pentru ultima dată că toată lumea era la locurile ei şi în gardă, făcui un semn din cap şi spusei: — Să mergem! şi mă aruncai asupra uşii, care se deschise brusc. Cele 15 persoane care se aflau în interior în rugăciune şi cântări, în genunchi, îşi ridicară capetele, alarmate, refuzând cu desăvârşire să-şi creadă ochilor. Ştiau bine ce avea să urmeze şi pe feţele lor se citea o expresie de surpriză şi de teamă. Unii nu încetară să se roage, iar 3-4 continuară să cânte, fără să sară o notă. Oamenii ăştia, îmi zisei, sunt nemaipomeniţi. Nu mă putui abţine să le admir curajul, care totuşi, mă înfuria la culme. Urlai: — Ce faceţi? — Ne rugăm, răspunse careva. — Cui? — Lui Dumnezeu. — Nu există Dumnezeu, imbecilule! urlai eu. Voi nu ştiţi? Vă rugaţi zadarnic! Unde vă este Dumnezeu acum? Să vă vină în ajutor! Îi îmbrâncirăm şi-i ocărârăm, pregătind astfel atacul. Apoi, deodată, unul dintre oamenii mei scoase la vedere un baston şi încăierarea fu declanșată. Trecură la atac înghesuindu-i,