Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

rog, nu o faceţi. Scumpe Dumnezeule, vino în ajutorul nostru! Victor o azvârli atât de puternic încât izbi peretele la înălţimea de la care fusese aruncată, apoi căzu la pământ, pe jumătate inconştientă, gemând. Victor se întoarse râzând şi exclamă: — Pun pariu că i-a zburat din cap până şi ideea de Dumnezeu. Cât despre mine, eu gândeam: Este într-adevăr o fată frumoasă. Aş fi preferat să o întâlnesc în împrejurări mai favorabile. — Căutaţi cărţile, strigai! Cotrobăirăm prin cameră în căutarea Bibliilor şi a oricărei literaturi, chiar şi sfâşiate, pe care o puteau avea oamenii ăştia. Smulsei din mâinile unei bătrâne un caiet de elev în care fuseseră notate versete biblice. Nu-şi pierduse complet cunoştinţa şi nu înceta să geamă: Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 107 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — De ce? De ce? Nu era atât o întrebare cât, mai degrabă, un strigăt de agonie, izvorând din adâncurile sufletului ei: — De ce? — Arestaţi-i pe cei doi! ordonai, arătându-i pe cei doi şefi care corespundeau descrierii pe care mi-o făcuse Nikiforov. Duceţi-i în camion! lar în timp ce doi dintre oamenii mei executau ordinele, restul făceau turul camerei cerând actele credincioşilor şi luând informaţiile necesare. Obţinui actul de identitate al frumoasei fete. Mă interesai în mod special de ea. Se numea Nataşa Zdanova. De vreme ce le deţineam numele, îi puteam regăsi oricând. Misiunea noastră se încheiase. Era timpul să plecăm. Dădui oamenilor mei ordinul să iasă. Părăsind locul, aruncai o ultimă privire la spectacolul pe care-l lăsam în urmă. Camera era plină de trupuri mutilate, de mese, scaune şi vase sfărâmate. Totul era întors pe dos în încăpere. Pereţii erau împroşcaţi cu sânge. Lucrasem bine. Revenind către postul de poliţie, începui să-i interoghez pe cei doi oameni pe care-i arestasem. Dar ei voiră mai întâi să ne pună o întrebare. — Cum de erati la curent? — Dar ce credeţi voi, imbecililor? Avem oamenii noştri, spionii noştri. Vă descoperim cu o uşurinţă uimitoare. Nu păreau deloc miraţi. — Invitaţi oameni la adunările voastre secrete, nu-i aşa? continuai. Dacă vreţi să nu fiţi reperaţi, de ce faceţi invitaţii? — Nu înţelegeţi, spuse pastorul clandestin. Ştim că sunt spioni. Nu suntem proşti. Dar avem o mare responsabilitate: aceea de a-i invita pe oameni să-L primească pe Dumnezeu. Cum am putea chema pe oameni la Dumnezeu şi răspândi credinţa îndepărtându-i pe străini? Când le vorbim oamenilor de Dumnezeu, ştiu desigur, că printre ei sunt spioni. Ştim care sunt riscurile. Se opri un moment şi crezui că nu mai avea nimic de adăugat, dar reluă curând. — Pentru noi, însă, este mult mai important să ne luăm răspunderea de a ne împărtăşi credinţa şi altora decât să ne gândim la propria noastră siguranţă. Ce imbecili iluştri! mă gândii. Cum am putea permite unor asemenea oameni să aducă atingere securităţii ţării noastre? Nu ne trebui mult să ajungem înapoi l