Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

. Nu aveam decât patru ani când tata fu ucis. Mama muri puţin după aceea. Tata se născuse la Povolgiye, la ferma bunicului. În 1928, când bunicul fu trimis în exil în Siberia, tata trebui să-l însoţească. A fost predat unui orfelinat de stat şi apoi a învăţat carte într-o scoală aflată în apropierea lagărului. Puțin după aceea, când era încă foarte tânăr, deveni un comunist înfocat. Cum tatăl lui era prizonier într-un lagăr de muncă forţată, avea ca primă sarcină să-şi purifice cazierul judiciar şi să îşi ascundă originea socială “nesănătoasă”. Il renegă deci pe bunicul. Din scurta perioadă cât l-am cunoscut pe tata, îmi amintesc cât de mult îl iubeam şi cum venea el la mine în cameră să-mi spună “noapte bună" când nu eram decât un copil de trei sau patru ani. Încă şi acum, îi văd ochii negri şi pătrunzători şi parcă-i simt lunga mustață răsucită care mă gâdila pe faţă când se apleca să mă sărute. Imi mai amintesc şi că-i plăcea mult să bea. De obicei, când venea acasă, se aşeza îndată la masă cu o sticlă dinainte. Cum era militar, lipsea perioade lungi de timp. Dar când era acasă, ne distram bine împreună, el şi cu mine. Imi amintesc cum mă punea să dansez şoşotka, celebrul dans rusesc în timpul căruia trebuie să ridici picioarele foarte sus. Când reuşeam bine, îmi dădea un păhăruţ de vodcă, eu îl beam şi începeam iar să dansez. Dar tata se îmbăta pulbere în scurt timp şi se lăsa să cadă pe pat. Adeseori, în timp ce el era culcat, mă duceam la dulap, îi scoteam uniforma şi-mi trăgeam pe mine mantaua lui. Apoi umblam ţanţoş, decorat cu medalii strălucitoare, care zdrăngăneau când păşeam. In afară de asta, nu-mi mai amintesc nimic despre viaţa cu tata. Cum eram mai apropiat de mama, pe ea mi-o amintesc mult mai bine. O chema Anisia. Provenea dintr-o familie foarte săracă, în care erau totuşi oameni care credeau în Dumnezeu. Se ocupa foarte mult de mine. Însă cea mai mare parte a evenimentelor primilor ani pe care i- am petrecut împreună mi-au ieşit de mult timp din amintire. Cu toate acestea, îmi amintesc destul de bine de unul dintre cei doi fraţi ai mei. Era cu câţiva ani bunişori mai mare decât mine şi era “eroul" meu. Cum locuiam în baza militară Novosibirsk (ceea ce înseamnă Noua Siberie), Vladimir fu trimis la oraş, la şcoala militară; ne distram nebunește atunci. Îmi amintesc cât era el de mare şi de puternic şi cât îl admiram. Intr-o zi, când aveam patru ani, veni acasă, în permisie. De cum ajunse, îmi spuse: “Hai să facem o tură, Serghei". Puse o pernă pe ghidonul bicicletei lui, mă instala deasupra şi o pornirăm la drum. O luarăm cu toată viteza de-a lungul drumului bazei militare, apoi o făcurăm pe o potecă strâmtă, prin pădure. Tot urcând şi coborând panta, ne distram minunat împreună şi nu mai încetam din râs. Îmi aduc aminte că am ajuns la nişte grajduri, am fost coborât de pe bicicletă şi aşezat pe un cal. Vladimir sări pe deşelatelea în spatele meu şi pornirăm în mare galop. Mă agăţai de frate