Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ia să le tulburăm cântările cântând mai tare decât ei. Era o idee complet trăsnită, dar aveam să ne amuzăm cu siguranţă. Nu mă puteam împiedica să-i admir pe credincioşi. Această ultimă găselniţă era într-adevăr genială. Pentru o zi atât de animată ca 1 Mai, era cu totul logic să organizezi o adunare într-un cimitir. Ştiau că aveau să fie înconjurați de sute de persoane şi că nu am îndrăzni să-i oprim atunci. Oamenii aceştia erau, într-adevăr, plini de îndrăzneală! Convocai repede atât de mulţi muzicanți din fanfara Academiei Navale cât reuşii într-un interval atât de scurt. Îi îmbarcai în camionul trimis de Nikiforov şi pornirăm către cimitir. La sosirea noastră descoperirăm următorul spectacol: o imensă mulţime era adunată împrejurul credincioşilor, care erau mai mult de două sute. Cei mai mulţi dintre cei care-i înconjurau erau trecători care îi priveau, păstrând totuşi distanţa. În centrul grupului, câţiva muzicanți cântau Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 114 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! cântece creştineşti la instrumente. Începurăm să ne croim loc cu fanfara noastră. Pentru că oamenii voiau muzică, vor avea muzică! — Pe aici! Pe aici! strigam. Lăsaţi-ne să trecem! Daţi-vă înapoi! le spusei oamenilor, împingându-i totodată pentru a ajunge în apropierea credincioşilor. Ne apropiarăm de ei cât mai mult posibil şi spusei fanfarei să înceapă să cânte. Muzicanţii începură aşadar să cânte melodii militare cât de tare se putea. Instrumentele şi instrumentiştii fanfarei Academiei erau mult superiori celor ai credincioşilor. — Mai tare, strigai. Mai tare! Acoperiţi-i! Cântarăm Internaționala şi alte cântece patriotice comuniste şi sovietice, dominând fără greutate cântările creştineşti. După ce fanfara Academiei începu să cânte, membri ai echipei de operaţiuni ai poliţiei, care mă însoţiseră, le făcură fotografii credincioşilor, pentru a-i putea repera ulterior. În acest timp, eu tunam şi fulgeram pentru că eram reduşi la neputinţă: nu le puteam fece nimic din cauza tuturor acestor martori. — Stai liniştit, Serghei, îmi spuse Victor, văzându-mi dezamăgirea şi frustrarea. Punem noi mâna pe ei mai târziu, îi ştim. Pentru moment însă, nu reuşeam să-i facem pe credincioşi să tacă şi trebuiră să-i lăsăm să-şi continue adunarea în cimitir. Nu puteam trece la acţiune când eram înconjurați de o mulţime de vilegiaturişti. În cele din urmă, după ce pusesem să fie fotografiaţi toţi credincioşii, dădui ordin fanfarei să-şi strângă bagajul, promiţându-mi că nu vor avea mult de aşteptat. Ocaziile nu întârziară să se arate. Raidurile în bisericile secrete se succedară la intervale apropiate: erau în medie unul la fiecare 4 zile. În majoritatea cazurilor scopul nostru principal nu era de a întrerupe întrunirile bisericilor secrete, ci mai degrabă de a căuta şi de a confisca literatura introdusă clandestin în ţară sau copiată ilegal de mână, de către credincioşi. Mă întrebam adesea: “Mâzgăliturile