Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

i, situată pe culmea unei coline aplecată deasupra golfului. Este un cartier cu numeroase case mici, cu pereţii albi. O dată opriţi, sărirăm toţi din camion. Noi “trecători” inocenți, ramaserăm în stradă. Agentul de poliţie se opri în faţa casei şi bătu la uşă. li răspunse o femeie în jur de 45 ani. Agentul spuse: — Vin să vă percheziţionez casa. Am fost informaţi că aveţi material ilegal. Apoi se întoarse şi ne arătă. — Aceşti cetăţeni treceau pe aici şi le-am cerut să fie martori la percheziţie, conform legii. Pătrunserăm în casă şi privirăm în jur. Casa era mică, iar mobilierul prăpădit, cum era situaţia în atâtea cămine de credincioşi. Era uşor de înţeles de ce duceau credincioşii o viaţă atât de mizerabilă. Ori de câte ori un om era cunoscut drept credincios, era tratat ca şi cum ar fi fost lepros; nu mai putea atunci avea acces decât la slujbele cele mai modeste şi mai prost plătite. — Căutaţi acolo! spuse el. Încetasem de-acum să mai pretindem că eram trecători neştiutori şi-l ajutam în căutare. — Sunteţi credincioasă? o întrebai pe stăpâna casei. — Sunt, zise ea. Cred în Dumnezeu, dar nu am literatură, dacă asta căutaţi. — Asta noi vom hotărî, replicai pe un ton sec. — Ei bine, continuă ea, sunt credincioasă. Arestaţi-mă, dacă vreţi. O spuse pe un ton aproape provocator. O privii pe femeie. Ce caracter! mă gândii. Apoi ne începurăm căutările. Desfăcurăm dulapul, pipăind hainele dinăuntru. Deschiserăm valizele, tăiarăm pernele şi saltelele şi devastarăm casa, cameră după cameră. Sparserăm apoi restul mobilelor. Strigai: — Ei bine, aici nu este nimic. Apoi îmi veni ideea că putuse ascunde ceva sub duşumea, după cum şi eu ascunsesem odată o puşcă artizanală la Barisevo. Ofiţerul se înarmase cu o bară de fier şi cu un topor şi ne puserăm să desfacem şi să scoatem scândurile din duşumea una după alta. In câteva clipe, jumătate din duşumeaua bietei femei fu smulsă. Unul dintre noi sări în gaura căscată şi cercetă peste tot cu lanterna de buzunar. — Aici nu este nimic, strigă el în cele din urmă. — Vino! strigai. Nu-i nimic pe aici. Să mergem! leşirăm cu paşi largi, furioşi şi nemulţumiţi, lăsând în urma noastră o casă complet în ruină. Femeia nu avea decât să facă ordine de una singură! Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 117 PTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Aşa obişnuiam să desfăşurăm majoritatea raidurilor în cursul cărora căutam literatură. Ne era absolut egal. Oamenii aceia nu valorau nimic pentru noi. Ce puteau face? Să se plângă la poliţie? Noi fâceam parte din poliţie. Să nu ţină cont de noi şi să adreseze direct autorităţilor superioare? Bineînţeles că nu, noi eram la ordinele autorităţilor superioare! Nu puteau face nimic, ştiau şi acționau în consecinţă. Fără întârziere, ne întoarserăm la postul de poliţie, dându-i raportul lui Nikiforov. În tot timpul raportului, nu încetă să bată cu degetele în masă şi să privească în gol. — Sunt uluit, zise el gânditor. Ştiu