Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

mijloacele, dar noi continuam să mergem pe lângă ea. — Trebuie neapărat să stăm la taclale, să bem, să ne distrăm. Am petrecut şapte luni pe mare pe vase de pescuit. Ne e dor pur şi simplu să mai stăm şi noi de vorbă şi să ne destindem puţin. Se simţea acum vădit stânjenită. — După cum mi se pare mie, aţi băut deja puţin cam mult, zise. Gândind că se ivea o deschidere, răspunsei: — Ştim că alcoolul ne face probleme. Dar nu ştiu cum să ne oprim. De altfel, de ce ne-am opri? Ce altceva mai e în viaţă? îi dădeam astfel ocazia să vorbească despre Dumnezeu, dar ea nu reacţiona. Continuarăm: — Cunoaştem viaţa de marinar de când suntem adulţi. Părinţii şi bunicii noştri erau toţi credincioşi. Odată, ne-am gândit la Dumnezeu, dar vodca este totuşi cea mai bună prietenă a marinarului. Se întoarse şi ne privi cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu eram decât pescari. Intre timp, ajunserăm la uşa de intrare a unei căsuțe dărăpănate. — Eu aici locuiesc, zise ea. Trebuie să intru acum. Ezită în prag un moment, ca şi cum ar fi aşteptat să venim şi noi. În picioare, chiar în spatele ei, întrebarăm: — Nu putem intra pentru un moment să bem repede ceva şi să mai schimbăm câteva vorbe? Cum te cheamă? — Maria, răspunse ea. Deschise uşa să intre, iar noi o urmarăm fără să-i mai cerem încuviințarea. Înăuntru descoperirăm o casă nu prea mare, cu două camere, foarte curate, şi ne instalarăm. — Cine poate răspunde la marile întrebări ale vieţii? spusei, făcându-mă că sunt mai beat decât eram în realitate. Întrebările astea, despre Dumnezeu, toate marile întrebări şi restul? Sunt prea complicate pentru un biet pescar. Ea se apucase să pregătească ceva. Îi aruncai o privire lui Victor şi clătinai din cap ca pentru a spune: „N-o să fie deloc uşor". Aveam la noi o sticlă de vodcă şi Victor o puse pe masă, în faţa noastră. — Dă-ne pahare, Maria, spusei. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 119 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Ea ne aduse, le lăsă, iar noi le umplurăm cu băutură. Când părăsi încăperea pentru o clipă, mă aplecai spre Victor şi-i şoptii: — E o fată vicleană, tare vicleană. Va trebui să acționăm altfel dacă vrem s-o avem. Crezi că bănuieşte că suntem de la poliție? Înainte ca el să poată răspunde ea reveni, iar eu zisei: — Maria, uite ce-i, nu mai avem vodcă. Fii drăguță, n-ai vrea să mergi să ne cauţi o sticlă la magazin? Te rog, Maria! o implorai eu. Cred că ne înghiţise povestea şi că acum credea că suntem marinari. Acceptă să se ducă şi-i dădui bani. De îndată ce ieşi, noi ne ridicarăm dintr-o săritură şi începurăm să căutăm literatură. Ne uitarăm prin dulapuri, sub paturi, peste tot pe unde ne gândeam că o putuse ascunde. Dacă avea, o ascundea bine. Avurăm grijă să punem totul la loc, pentru a nu-i trezi bănuieli. Aş fi preferat să procedăm cum făcusem la mama ei, dar de data asta încercarăm să ne ascundem adevăratele intenţii. Victor făcea de gardă la fer