Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

re. Dar era încă o dovadă că mai multe persoane muriseră de pe urma bătăilor pe care le aplicaserăm. Alteori îi răneam mai serios decât voiam, provocând astfel morţi violente sau infirmităţi pe viaţă. Uneori era opera cuţitului lui Serghei Kanonenko. Dar nu încercam nici cea mai mică remuşcare. Cu cât curgea mai mult sânge în timpul raidurilor, cu atât ne felicita Nikiforov. După fiecare raid, trebuia să-i transmitem lui Nikiforov un raport detaliat, iar el ne însoțea adeseori când anchetam asupra persoanelor ce asistaseră la adunările împrăştiate de noi. Rapoartele referitoare la răniri şi morţii rezultați de pe urma descinderilor noastre erau transmise la Moscova, dar nu primisem niciodată nici cel mai mic reproş în legătură cu asta. Nu ni se putea reproşa că eram o bandă de derbedei sau de anarhişti care îşi depăşiseră îndatoririle. Toate acţiunile noastre erau cunoscute de Nikiforov, superiorul nostru direct, ca şi de Gorkom şi de Moscova. Aveam dovada că Moscova se interesa de aceste rapoarte, deoarece se întâmpla adesea ca un personaj de la Moscova să aleagă unul pentru a-l comenta în detalii. Cu timpul raidurile deveniră mai frecvente şi mai violente. Victimele erau mai ales bătrânii: îi băteam şi-i făceam să danseze ca şi cum ar fi fost vorba despre obiecte. Nu făceam nici o diferenţă între bărbaţi şi femei. Nikiforov ne repeta adeseori: — O femeie-asasin, este ea mai puţin periculoasă decât un bărbat-asasin? Înţelegeam astfel că voia ca toţi să aibă aceeaşi soartă. Pe nesimţite, puţin câte puţin, ne cufundam în amoralitate. Incepui să realizez că acest proces de abrutizare nu se limita doar la anumite compartimente ale vieţii mele. Toate gândurile şi toate activităţile îmi erau impregnate de asta. Îmi dădui seama că altul era felul în care conduceam acum Uniunea Tineretului Comunist şi că raporturile mele cu ofiţerii şi cadeţii erau diferite. Unii dintre oamenii mei îşi dădeau seama şi ei de transformarea care se petrecea în mine. Într-o zi, unul îmi făcu următoarea observaţie: — Serghei, devii dur. Ce se întâmplă? Întrebarea lui mă ţintui locului şi îmi spusei: “Serghei, ce ţi s-a întâmplat?" Cruzimea. şi insensibilitatea de care făceam dovadă în timpul raidurilor mi se infiltraseră în toată fiinţa. Descoperii că nu mai reuşeam să scap de ele şi să le reprim după ce acţionam cu echipa. Probabil că această transformare interioară se remarca cel mai mult în activitatea mea ca şef al Uniunii Tineretului Comunist. În timp ce înainte încercam să-i ajut pe tinerii cadeți şi profitam de poziţia pe care o aveam ca să le trec sub tăcere anumite greşeli pentru a le permite să-şi urmeze cariera, acum îmi era egal dacă un om era dat afară sau nu sau chiar dacă întreaga carieră îi era complet distrusă. La început, când această dezumanizare începea să se producă în mine, nu eram conştient. Mai târziu, totuşi, constatai că mă invada un sentiment de indispoziţie, dar era atât de vag încât nu reuşeam să-l