Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

această recrudescenţă a interesului religios printre tineri. Eram specializat în tot ceea ce era în legătură cu tineretul şi credeam că-l înţeleg pe cel al Uniunii Sovietice. Dar nu reuşeam să-mi explic de ce se iveau tot mai mulţi tineri în bisericile secrete, când ştiau clar la ce-şi expuneau persoana, cariera şi viitorul dacă erau descoperiţi. Fuseseră creaţi de către Statul comunist, iar acum se întorceau către religie în mare număr! Această atracţie religioasă mă punea serios pe gânduri. Amintirea Nataşei îmi revenea adeseori în minte. Era una “de-a noastră", o tânără comunistă sovietică. Ce găsise ea în religie? Ce-i adusese ei Dumnezeu de putuse accepta să fie atât de sălbatic bătută? Moscova deveni şi ea sensibilă la acest mare interes pe care-l manifestau tinerii faţă de Dumnezeu. Şefi ai organizaţiei antireligioase de la Moscova luară avionul şi veniră în Kamceatka sa organizeze seminarii speciale ca să ne înveţe să luptăm împotriva acestei “tendinţe dintre cele mai periculoase". Din conferințele lor reieşea că aceeaşi “tendinţă" se manifesta şi în toate celelalte regiuni ale Uniunii Sovietice. Nu mă puteam abţine să-i compar şi să-i contrapun pe aceşti tineri credincioşi celor de care mă ocupam în cadrul Uniunii. Cei al căror şef eram fuseseră crescuţi, ca şi mine, după modul de viaţă comunist: ei îi învăţară din fragedă copilărie doctrinele, credeau în el şi i se dedicau cu totul pentru a-i servi cauza din toată inima. Dar acum începeau să vadă viaţa aşa cum era ea în realitate şi să descopere în ce măsură veneau în contradicţie promisiunile cu realitatea; deveneau atunci cinici şi duri. Adeseori se dedau la alcool, ca mijloc de evadare. Comparai această viaţă goală şi sterilă, plină de cinism înrăit, cu viaţa tinerilor care îşi schimbau direcţia pentru a crede în Dumnezeu. Contrastul sărea în ochi şi făcu să se nască în mine îndoieli şi întrebări care începuseră să mă chinuie. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 124 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Capitolul 18 Cuvinte obsedante În iulie 1970, mă aflam în sala de aşteptare a postului de poliție împreună cu Anatoli Litovcenko, Vladimir, Victor şi cu încă alţi doi sau trei oameni din echipa mea. Eram în mod obişnuit de gardă la post, aşteptând veşti despre activitatea credincioşilor pentru a ne putea pune imediat la drum. Trebuia totodată să răspundem apelurilor urgente şi să petrecem regulat un număr de ore de gardă la postul de poliţie, pentru care eram retribuiţi cu o sumă fixă. În acea zi, Nikiforov intră în sala de aşteptare şi zise: — Kurdakov, aş vrea ca tu şi unul dintre oamenii tăi să ardeţi o parte din hârţoagele îngrămădite la subsol. Raidurile se înmulţiseră într-atâta încât adunasem o mare cantitate de literatură, confiscată de la credincioşi. Privită îndeaproape, ne părea jalnică şi fără cea mai mică valoare. Era scrisă pe hârtie foarte ieftină, dar era întotdeauna caligrafiată cu cea mai mare grijă. Într-o zi, pri