Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ntr-un acces de furie, strânsei bastonul mai tare şi mă pregătii să-i sfărâm capul. Aveam să o izbesc din toate puterile, pentru a o da gata. Îmi luai avânt. Atunci se produse un lucru dintre cele mai ciudate. Nu reuşesc să-l descriu. Cineva îmi prinse încheietura mâinii şi mi-o trase înapoi cu o mişcare bruscă. Fui stupefiat. Mă durea şi această durere nu era imaginară. Cineva îmi strângea într-adevăr încheietura atât de puternic, încât era dureros. Crezui că era un credincios şi mă întorsei să-l lovesc. Dar nu era nimeni! Mă uitai în spatele meu. Nimeni nu mă putuse prinde de mână! Şi cu toate acestea, cineva mă ţinuse zdravăn de încheietură! Încă mă mai durea. Rămăsei năucit. Sângele mi se urcă la cap. Frica mă cuprinse. Transpirasem puternic. Eram complet depăşit. Era răscolitor, ireal. Nu mă mai gândii, atunci la nimic. Lăsând bastonul jos, ieşii la aer, cu sângele urcându-mi-se la cap şi cu faţa în flăcări. Lacrimi începură să-mi curgă pe obraji. De la vârsta de 4 ani, nu mai plânsesem, din câte îmi aminteam, decât o singură dată. Chiar şi când Unchiul Nichi mă bătuse sălbatic, nu plânsesem nici un moment. Mă consideram un dur, Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 129 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! iar un dur nu trebuia să plângă niciodată. Îmi jurasem că nimeni nu mă va face să vărs lacrimi; plânsul era, în opinia mea, un semn de slăbiciune. Dar acum, plângeam cu lacrimi fierbinţi, îndepărtându-mă în fugă de această scenă de coşmar. Lacrimi adevărate îmi curgeau pe obraji. Eram răscolit, pierdut. Eram complet depăşit de evenimente. Alergam şi mă opream, apoi iar începui să alerg, fără să mă gândesc la nimic. Orele treceau. Singura amintire pe care o păstrez este de a fi alergat şi plâns. Tot mergând fără să ştiu încotro, pierdui noţiunea timpului. În cele din urmă, când îmi venii în fire, era noapte. Atunci mă întorsei încet la postul de poliţie. Era cam ora 9 seara. Abia intrai şi Nikiforov strigă: — Kurdakov, de unde vii? Era mai mult o provocare decât o întrebare! — Trebuia să reflectez, răspunsei, şi am luat hotărârea să încetez acest gen de muncă. Expresia de furie pe care o citisem pe faţa lui făcu loc uneia de îngrijorare. Mă cercetă câteva momente şi spuse pe un ton mai puţin dur: — Serghei, nu eşti decât epuizat. Du-te de te odihneşte puţin. — Dar, nicidecum, eu... Îmi tăie vorba şi spuse: — Eşti obosit. Mergi de te odihneşte şi vom discuta mai târziu. Câteva zile mai târziu, Nikiforov mă sună la Academia Navală, să întreprind un nou raid împotriva bisericii clandestine. Mă bâlbâii, căutând să mă sustrag şi-i spusei cu toată sinceritatea: — Sunt foarte ocupat cu studiile. În curând vom avea examene. Nu pot veni în seara asta. Nikiforov avu un moment de ezitare. Era prima oară când refuzam să execut un raid. Nu adăugă nimic şi închise. Câteva zile mai târziu, îl avui iarăşi pe Nikiforov la capătul firului; îmi spuse că trebuie sa mă prezint cu oamenii în aceeaşi sea