Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

urări şi în orice condiţii, putui să mă concentrez asupra unui singur lucru: momentul evadării. Moment care avea să se prezinte în toiul furtunii. În 3 septembrie 1971, pe la orele 22, mă aruncai aşadar în marea neagră şi dezlănţuită. După ce petrecusem 5 ore în apele acelea îngheţate, escaladasem o faleză înaltă de peste 65 de metri, căzusem într-o râpă şi toată pielea de pe corp îmi fusese julită şi sfâşiată în cădere. Fusesem expus frigului, vântului şi ploii. Tremuram fără încetare şi aveam gambele, labele picioarelor şi mâinile pline de sânge. Traversai înot jumătate din golful care mă despărţea de sat. Apoi capul începu să mi se învârtă. Îmi era frig, eram prea epuizat. Pierdusem prea mult sânge. Îmi înălţai ochii câteva clipe înainte de a mă cufunda într-o ameţeală grea şi ultimul lucru pe care-mi amintesc că l-am văzut fură luminile sătucului de pe țărm. Trebuia să ajung! Trebuia să ajung! Şi luminile satului pieriră. Nu-mi amintesc de nimic din cele petrecute după aceea. Totul este confuz. Dar mai târziu, bravii locuitori ai satului Tasu, care mă găsiseră şi mă adăpostiseră, îmi povestiră ce se întâmplase. În dimineaţa de 4 septembrie 1971, ziua se arătase cenuşie şi rece, iar vântul sufla în rafale prin micul sătuc de pe malul mării, pe coasta pacifică a insulei Reine Charlotte. In această regiune, marea majoritate a sătenilor lucrează în mine. O femeie, a cărei casă dădea înspre mare, până la care mai erau vreo 20 de metri, se duse să dea un telefon la orele 8:30 dimineaţa şi privi pe fereastră. Era un fapt excepţional să fie acasă în acea zi. Mi se spuse mai târziu că în mod normal ar fi trebuit să fie la muncă; dar în ziua respectivă rămăsese acasă. Privi marea şi văzu un spectacol cu totul surprinzător. Mă văzu pe mine venind dinspre plajă, pe jumătate dezbrăcat, extenuat, cu rănile sângerând. Telefonă să ceară ajutor şi fui dus la spital. Medicul declară că sufeream de o slăbiciune cardiacă din cauza eforturilor pe care le făcusem şi rămăsei mult timp într-un somn profund, din care ieşeam cu intermitențe. După mai multe ore, auzii de departe voci care şuşoteau într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Mă întrebam unde mă aflam. Eram oare din nou pe vapor...? mi-am zis, cuprins de panică. Dar nu, vocile acestea vorbesc o limbă străină! Canada! Trebuie să fi ajuns! Începui să văd clar, ridicai privirile şi văzui faţa unei infirmiere care se apleca asupra mea. Era într-adevăr cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Trăiam! Eram în Canada! Reuşisem! Eram cu siguranţă omul cel mai fericit din lume! După câteva ore, intră un bărbat şi mă informă că avea să-mi servească de interpret. — Cine sunteţi? De ce aţi venit aici? mă întrebă el. Sufeream într-atât încât abia reuşeam să vorbesc. Îi spusei. — Nu vreau să mă întorc pe vaporul sovietic. Îmi răspunse: — Bine, vom intra în contact cu autorităţile canadiene din Prince Rupert şi ne vor spune ce trebuie să facem cu dumneavoastră.