Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

e şi ar fi atunci sălbatic bătuţi de poliţie. Nu mă prea încrezusem eu în asta, dar primul meu contact cu o ţară liberă, în timpul acelei mici plimbări cu maşina, îmi revelă până la ce punct propaganda comunistă era numai o țesătură de minciuni. Cu fiecare zi, mă simţeam mai în formă şi începui să mă gândesc la viitor. Apoi, deodată pe nepusă masă, când eram plin de speranţă, primii veşti năucitoare, care mă aruncară într-o stare de confuzie şi de spaimă: existau şanse să fiu predat autorităţilor sovietice. A doua zi, fui trimis, cu un avion special, la Vancouver, unde fui încarcerat în închisoarea principală. Aveam impresia că visele mele de a cunoaşte libertatea, de a începe o viaţă nouă şi de a găsi o adevărată credinţă erau pe punctul de a se sparge în mii de cioburi. Cum? De ce? N-aş putea descrie starea de spirit în care mă aflam în închisoarea din Vancouver. Eram singur într-o ţară străină, ţară în care îmi pusesem speranţa şi încrederea, dar care acum părea că se întoarce împotriva mea. Crezusem că mă puteam încrede în ţara asta. Alesesem nordul Oceanului Pacific când era glacial şi dezlănţuit, mai degrabă decât marea caldă a Californiei pentru că îmi închipuisem că această ţară era sigură. Îmi încredinţasem viaţa în mâinile ei. Toţi cei pe care-i cunoscusem avuseseră o atitudine minunată faţă de mine, atât prin grija şi solicitudinea pe care mi le acordaseră cât şi prin ajutorul pe care mi-l dăduseră. Dar existau acum şanse ca această ţară să mă trimită înapoi! La o moarte sigură! Nu mă aşteptasem deloc la asta. Insăşi ideea unei asemenea posibilităţi mă obseda. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 138 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Eram singur în celulă. Nu puteam vorbi cu ceilalți. Sufeream pentru ceea ce eu luam drept crudă trădare, încercam să-mi uit nefericirea. Gardianul îmi deveni un prieten excelent. Uneori, mă scotea din celulă în curtea închisorii. Pentru a ne destinde, luam o minge şi dădeam pase. Mai aveam câteva mici dificultăţi fizice, nefiind încă total restabilit, dar comparându-le cu furtunile interioare care mă răvăşeau, nu însemnau nimic. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva. În disperarea mea, simţii nevoia de a mă ruga lui Dumnezeu. Mă pusei în genunchi, cum îi văzusem pe credincioşi făcând. Mă gândii că asta mă putea ajuta. Dar nu cunoşteam rugăciuni. Eram încurcat; mă simţeam stângaci şi-mi era ruşine. Dar inima îmi dădea pe dinafară de atâta durere, încât începui pur şi simplu să vorbesc cu Dumnezeu. Nu eram în stare de nimic altceva. Nu ştiam dacă mă auzea. Tot ce ştiu este că mă simţeam mai bine pentru un moment. Avocatul meu, care fusese numit din oficiu, era un om simpatic şi era un jurist într-adevăr capabil, care făcu tot ce putu ca să mă ajute. Se interesă îndeaproape de cazul meu şi făcu pentru mine tot ce putu, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscător. Il întrebai de ce aveau în vedere să mă predea. Imi spuse că recent, Canada semnase un importan