Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

t acord comercial cu U.R.S.S. şi trebuia să-i livreze, pentru milioane de dolari, grâu; aşadar, trebuia să întreţină relaţii amicale cu Uniunea Sovietică. Autorităţile sovietice făcuseră să se înţeleagă limpede că doreau extrem de mult să fiu predat în mâinile lor. Mă lămuri că prezenţa mea în ţara lui putea compromite relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Canada. La aceasta se adăuga o vizită a lui Kosâghin în Canada, prevăzută pentru luna următoare, şi guvernul canadian nu dorea să-l ofenseze. Singur în celula mea, îmi zisei: Dacă sunt trimis în U.R.S.S. acum, s-a terminat cu mine. În căutarea mea după o nouă patrie, îmi impusesem o încercare dură, pe care reuşisem să o depăşesc, pentru ca în cele din urmă să mă trezesc confruntat cu pericolul de a fi trimis înapoi acasă. În acea noapte, redus la disperare, încercai încă o dată să vorbesc cu Dumnezeu. Mă prăbuşii în cele din urmă într-un somn agitat. Zilele care urmară fură zile de frică şi de nesiguranţă. De fiecare dată când auzeam paşi apropiindu-se, în lungul coridorului închisorii, mă întrebam dacă nu erau gardienii care veneau să mă ridice. În portul Vancouver se găseau vase sovietice, nu ar fi durat decât câteva minute. Sufletul mi-era chinuit şi plin de frică. O dată ajuns în mâna sovieticilor, soarta îndurată de Kurdika, marinarul care fusese crunt bătut şi călcat în picioare, la înapoiere, mi se părea plină de îndurare în comparaţie cu a mea. În timpul acestor zile şi nopţi de singurătate şi de frică, vorbii adeseori cu Dumnezeu, în genunchi. intr-o noapte, eram atât de chinuit încât nu reuşeam să adorm. Stinsei lumina la ora 2 dimineaţa, dar rămăsei treaz în celula cufundată în întuneric. Pe la 2:30, auzii deodată voci de bărbaţi în capătul culoarului, urmate imediat de zgomot de paşi care se apropiau. Se opriră în faţa uşii celulei mele. Asta este, îmi spusei. Auzii un clinchet de cheie şi uşa se deschise. Fu aprinsă lumina şi în faţa mea se găsiră mai mulţi oameni. — Veniţi cu noi, îmi spuse unul. Luaţi tot ce aveţi. Vă vom duce să vizitaţi puţin oraşul. Să vizitez oraşul la ora 2:30 dimineaţa? Hotărât, ceva ciudat era pe cale de a se petrece. Mă scoaseră repede pe poarta din spate a închisorii şi mă băgară într-o maşină a poliţiei, fără însemne distinctive, care aştepta, în maşină erau trei agenţi în civil. Şoferul demară şi ne înfundarăm în noapte. În Vancouver, semafoarele erau încă aprinse la orele 2:30 dimineaţa, şi putui astfel să-mi dau seama de întinderea acestui frumos oraş. Era primul mare oraş al lumii libere pe care-l vedeam. Parcurserăm străzile principale, apoi începurăm să gonim în lungul unor străduţe laterale şi străzi secundare foarte strâmte. Deodată, şoferul întoarse: parcurgea străduţe neiluminate şi întortocheate, apoi intra brusc în străzi secundare, făcând să scârţâie pneurile când lua brusc virajele. Continuarăm să rătăcim astfel prin oraş timp de aproape două ore. În sfârşit, aproape de 4:30, şoferul opri şi i