Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

erduse pur şi simplu voinţa de a mai trăi. Îmi mai amintesc când a murit; şi acela este momentul în care te-am pierdut din vedere. Nu am nici o amintire despre ce ai făcut tu după aceea. Dacă aş fi reuşit să te găsesc, pe tine, fiul unui vechi tovarăş şi prieten, aş fi făcut totul ca să te ajut. — Apropo, Serghei, întrebă el, ce s-a întâmplat cu tine după moartea mamei şi a tatălui tău? Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 14 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Capitolul 4 Un orfan vagabond Ce s-a întâmplat cu mine după dispariţia tatălui meu şi moartea mamei, câteva luni mai târziu, este greu de povestit. Chiar şi acum, perioada aceea mi-a rămas puţin întunecată. Nu aveam decât 4 ani când mi-am dat seama că tata nu se mai întorcea acasă. Zadarnic îl aşteptam. — Mamă, întrebam, unde e tata? De ce nu mai vine să mă sărute şi să-mi spună “noapte bună" la culcare? De fiecare dată când puneam această întrebare, ea începea să plângă sau se întorcea în altă parte, îşi lua capul în mâini şi nu zicea nimic. N-aveam decât 4 ani, dar îmi dădeam seama că într-adevăr ceva nu era în regulă de vreme ce mama era aşa de răscolită. Sănătatea începu să- i slăbească şi, puţin câte puţin, starea i se agrava îngrozitor. În cele din urmă slăbise într-atâta încât stătea culcată mereu şi era incapabilă să se mai îngrijească sau să se ocupe de mine. Ultima oară când am văzut-o, era foarte bolnavă şi puţin după aceea un prieten al familiei veni să-mi spună: — Serghei, nu mai ai mamă. A murit. Hai să stai la noi! La început nu reuşii să înţeleg ce însemna asta. Mă aşteptam să o văd iarăşi pe mama cu condiţia să aştept destul de mult timp. Aveam convingerea că nu se putuse duce aşa, să mă părăsească şi să nu mai revină niciodată. În inimioara mea de copil, îmi imaginam că o voi putea revedea, n-avea importanţă când, acasă şi că totul se va aranja. Multe amănunte ale acelei perioade din viaţa mea îmi sunt încă obscure; îmi amintesc, totuşi, că femeia care mi-a anunţat moartea mamei şi care m-a invitat să stau la ea era doamna Kolmakov. Era soţia profesorului Kolmakov, un profesor şi un dascăl care îşi câştigase un mare renume în U.R.S.S. Oamenii aceştia erau încântători şi-i iubeam mult. Cu toate acestea, voiam cu orice preţ să o aştept pe mama acasă la noi. Voiam să fiu acolo în momentul întoarcerii ei. Doamna Kolmakov era foarte bună şi foarte înţelegătoare şi în cele din urmă mă convinse că era preferabil ca ea şi familia ei să se ocupe de mine. După câte îmi amintesc, aveam ceva mai mult de 4 ani când doamna Kolmakov şi domnul profesor mă primiră la ei şi mă integrară în familia lor. Aveau doi băieţi dintre care unul se numea Andrei. Eram un copil fraged, dar totuşi îmi amintesc marea lor bunătate faţă de mine şi dorinţa adâncă a doamnei Kolmakov de a-mi da o pornire bună în viaţă. Cum era soţie de savant şi cum ea însăşi era intelectual, mă încuraja la învăţătură încă de la venirea mea în căminul lor. M-a învăţat e