Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

a însăşi să citesc şi să socotesc. Profesorul era un om cald şi într-adevăr strălucitor. Mai târziu trebui să lucreze la Academgorodok, un oraş din Siberia, în întregime consacrat ştiinţei. Mi s-a relatat ulterior că devenise membru al prestigioasei Academii Sovietice de Ştiinţe. Deşi era aşa de ocupat şi măcar că trebuia să-şi împartă dragostea între cei doi fii ai săi, găsea timpul necesar şi loc în sufletul său încât să fie un tată bun şi afectuos şi pentru mine şi, în scurt timp, începui să-l iubesc din ce în ce mai mult. Doamna Kolmakov era o femeie mică şi fină; era foarte mămoasă şi copleşită de iubire şi grijă pentru copilaşul celei mai bune prietene a ei. Imi dădui seama că se hotărâse să-mi fie cea mai bună cu putinţă mamă. Totuşi, deşi doamna Kolmakov îşi dădea toată silinţa, îmi era foarte dor de mama mea adevărată. Eram fericit în acelaşi timp ca familia Kolmakov să se ocupe de mine şi, dacă nu puteam să am proprii mei părinţi, speram să nu trebuiască niciodată să-mi părăsesc părinţii adoptivi. lar timp de doi ani, până ce am împlinit 6 ani, am fost fericiţi împreună; o umbră era totuşi: fiul lor, Andrei. Cât eram eu de mic, ştiam că Andrei era ciudat, că nu era normal. Mi-am dat seama mai târziu că era mare pentru vârsta lui; comportamentul lui faţă de mine mă îngrozea fără încetare. Intr- o zi, când mă îmbăiam, Andrei intră în baie. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 15 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — leşi, Îi zisei. N-ai nici o treabă aici. Poți să vii după ce termin. Dar Andrei se mulțumi să mă privească şi să surâdă ciudat. Instinctiv, simții că era ceva anormal cu el şi-mi fu tare frică. Deodată, mă înhaţă de umeri şi începu să mă cufunde în cadă până ce capul îmi fu complet sub apă. Făcui toate eforturile pentru a mă elibera şi a-mi trage sufletul, dându-mi seama atunci că Andrei încerca să mă omoare, încercai să strig după ajutor şi înghiţii un gât zdravăn de apă. Mă zbăteam cu furie dar Andrei era puternic. Atunci, în disperare de cauză, îl împinsei, mă luptai şi-l împroşcai cu apă până ce reuşii să mă eliberez şi să ies din cadă. leşii în fugă din baie, scoțând ţipete isterice, căutând-o peste tot pe doamna Kolmakov sau pe profesor. Nici unul nu era acasă. Andrei se făcu nevăzut, fugind în curtea din spatele casei: ţipetele mele îl înspăimântaseră şi îi era frică de reacţia părinţilor. Chiar dacă aveam doar 6 ani, ştiam că cu Andrei viaţa îmi va fi permanent în pericol în sânul familiei mele adoptive. Luai aşadar o hotărâre importantă. Mă repezii în camera mea îmi strânsei câteva lucruşoare, cele pe care le puteam duce uşor, le vârâi într-un sac de hârtie şi părăsii casa Kolmakov pentru totdeauna. Imi era atât de frică de Andrei încât eram sigur că nu mă voi mai întoarce niciodată, chiar dacă mi-aş fi dorit-o într-o zi. Îndată, mă aflai singur în stradă, orfan, fără casă şi fără masă. Singurele mele haine erau cele de pe mine şi cele din sacul-valiză improvizat. Mă găs