Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ii acolo, pe străzile Novosibirskului, singur, flămând, îngrozit, întrebându-mă ce să fac. Trebuia să găsesc de mâncare şi un loc de dormit. Trebuia să învăţ să supraviețuiesc, singur pe străzile acestui imens oraş al Siberiei. Aveam să descopăr repede că asta nu era o sarcină uşoară, mai ales pentru un copil de vârsta mea fragedă. Când am părăsit familia Kolmakov, era luna august şi era cald; nu trebuia prin urmare să mă preocup de haine groase; dar situaţia mea era sub toate aspectele disperată. Şi în felul meu, deşi copil, o ştiam. Ce-aş putea face? îmi zisei. Unde să mă duc? Şi încercând să-mi dau seama ce trebuia să lac, rătăceam fără scop pe străzi. Tot ceea ce vedeam îmi părea atât de ciudat şi de mare. Novosibirsk este un oraş imens din Siberia centrală, având o populaţie de aproape două milioane de locuitori. Este supranumit oraşul de la răscrucea Siberiei. Puțin după aceea, mă aflai în inima oraşului, aproape de gara centrală a Novosibirskului. O mulţime de oameni îmbrâncindu-se şi înghesuindu-se, intrau şi ieşeau din imensa gară răsunătoare. Dacă Novosibirskul era într-adevăr oraşul de la răscrucea Siberiei, era din pricina gării sale. La toate orele, trenuri plecau cu destinaţii foarte îndepărtate unele de altele: Vladivostok, la Pacific, în Extremul Orient; Taskent, cel mai la sud, în Asia centrală, aproape de Afganistan, şi Rusia europeană, înspre vest. In această “răscruce" care gemea de lume domnea cea mai mare dezordine. Urmând plecările şi venirile marilor mulţimi, aici se vedeau oameni de toate naţionalităţile şi auzii diferite dialecte străine. Pentru un copil de 6 ani, aflat departe de casă pentru prima oară, era o experienţă de-a dreptul uluitoare. Mă plimbam, cu ochii holbaţi. Asimilam totul, eram aiurit de ceea ce mă înconjura şi- mi era puţin frică, dar curiozitatea îmi era îmboldită de tot ceea ce vedeam. “Uite ce-mi trebuie", îmi zisei şi începui să privesc în jur pentru a înregistra configuraţia acestei construcţii gigantice. In sala de aşteptare, văzui şiruri de bănci şi avui convingerea că în interiorul clădirilor, în săli sau pe calea ferată nu-mi va fi deloc greu să-mi găsesc un colţişor întunecat unde să mă culc noaptea şi să dorm neobservat. Cu trenuri care soseau şi plecau la toate orele din zi şi din noapte, ale căror puncte de plecare şi de destinaţie erau foarte îndepărtate, nimeni nu s-ar fi sinchisit de un băieţel de 6 ani adormit sub o bancă. Voi fi în afară de pericol, aici. Nimeni nu mă va putea găsi şi duce înapoi la familia Kolmakov. Acum, că problema adăpostului era rezolvată, trebuia să găsesc de mâncare. Problema asta era mai greu de soluţionat. O ştersesem cu numai câţiva bănuţi în buzunar şi începu deja să-mi fie foame. O vânzătoare de îngheţată se afla alături de un chioşc de ziare şi îngheţatele ei erau aşa de atrăgătoare încât nu reuşii să le rezist. Ingheţata era atât de bună şi bucata cumpărată atât de mică încât o înghiţii cât ai clipi din ochi. Mă