Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

îndepărtai puţin, dar încă îmi era foame. Intorcându-mă să mă uit la îngheţată, îmi scosei din buzunar restul bănuţilor, exact cât pentru încă o porţie. Ceva din mine îmi spunea că ar trebui să-i păstrez pentru mai târziu, când îmi va fi foame cu adevărat. Dar un băiat de 6 ani nu este foarte prevăzător. Aşa că mă întorsei şi spusei: — Daţi-mi încă o îngheţată, vă rog. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 16 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Vânzătoarea în bluză albă mi-o întinse; această a doua îngheţată fu la rândul ei rapid înghițită. Pentru un timp, mă plimbai fericit, fascinat de tot ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu şi, mai precis, de feluritele graiuri şi veşminte colorate ale trecătorilor originari din Asia meridională. Atunci nu-mi păsa de nimic. Dar după ce hoinărisem două ore, îmi era iarăşi foame. Nu mai aveam nimic în buzunar, în afară de un gologan cu care nu puteam cumpăra nimic. Priveam toate vitrinele cu prăjituri, cu articole de patiserie şi multe alte bunătăţi ademenitoare. Ah! Cum mi le mai doream! Dar nu puteam face decât să le privesc, gândindu- mă la stomacul meu gol. O tejghea pe care erau înghesuite plăcinte cu brânză cu aspect delicios îmi sări în ochi. Mă apropiai cu nepăsare, apoi, ajuns înaintea ei, mă oprii brusc. Era o vânzătoare enormă, cu un aer avar, care o supraveghea cu un ochi atent şi cu toată greutatea sutei de kilograme pe care o avea. Mi se părea că văd un uriaş scuipând foc pe nări! Mai bine să nu mă bag, gândii. Mai bine aş lua-o din loc. Câţiva metri mai încolo, pe peron, îmi atrase atenţia un galantar cu fructe viu colorate. Dar îmi dădui repede seama că vânzătorul, nici el, n-ar fi câştigat un premiu de amabilitate. Nu vorbi, mârâi: — Ce vrei, fătul meu? la zi, eşti gata să cumperi ceva? Nu! Bun, bun, atunci umblă! Mă îndepărtai de-a-ndăratelea, fără să scap din ochi imensele lui mere roşii şi perele mari şi galbene. Când începusem să privesc galantarele, mă gândisem să cerşesc puţină mâncare de la proprietarii lor, fie şi câte un pic de la mai multe tarabe. Dar după ce-i văzusem pe vânzătorii ăştia, ştiam că nu ar fi lesne. De altfel, nu mai cerşisem niciodată şi nici nu povestisem vreo istorioară tristă şi ştiam că nu excelam în aşa ceva. Dar nu puteam renunţa, îmi era foame. Am să încerc, îmi spusei. Parcursei din priviri tarabele. La una dintre ele, ochii o bătrânică ce vindea sandvişuri. Avea un aer blând. Îndreptându-mă către ea, îmi adunai tot curajul şi mă pregătii să-i adresez cererea mea sfâşietoare. O repetai cu grijă; era gata. Avea să sune astfel: Vă rog, doamnă, nu sunt decât un băieţel, fără părinţi, fără bani. Şi-mi este atât de foame! Toiul era adevărat şi în mod normal ar fi trebuit să o pot spune cu uşurinţă. Dar când începui să o spun, totul merse pe dos. Mă bâlbâii şi mă repetai. Femeia mă privi, la început cu un ochi bănuitor, apoi cu o privire amenințătoare. Cu cât vorbeam, cu atât mă străpungea mai tare. Exact în acel