Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

moment, un om sosi şi comandă un sandviş; ea se ocupă atunci de el uitând de mine. Mă îndepărtai în fugă, convins că în felul acesta nu voi avea niciodată cu ce să mă hrănesc şi că mai bine aş înceta să mai cerşesc. Dar ce să fac? Dacă nu reuşeam să fac rost de mâncare, muream acolo de foame. Şi, compătimindu-mă de unul singur, mă gândii că asta va fi o lecţie pentru toţi cei care mă vor lăsa să mor de foame sub ochii lor. Apoi, mă gândii la gologanul din buzunar şi-mi veni o idee. Încă o dată, mă îndreptai nepăsător către galantarul cu plăcintă cu grâu dulce şi privii în jur. Jos, în spatele casei de marcat, observai o placă pătrată de metal, pe care stătea vânzătoarea. Mă apropiai, luând aerul cel mai nevinovat cu putinţă; scormonindu-mă în buzunar, îmi scosei ultimul bănuţ şi-l aruncai pe metal. Făcu mult zgomot căzând şi începu să se rostogolească. Sunetul metalic atrase atenţia femeii care, crezând că aude propriul mărunţiş scăpând pe placă, se întoarse vioi, uitându-se în jos. Mă repezii iute, înşfăcai un pumn de plăcinte cu grâu dulce şi o ştersei cât putui de repede. In urmă se auzeau strigătele ei ascuţite: — Puneţi mâna pe puştiul ăla! E un hoţ! Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el! Dar eram deja prea departe şi mă pierdui în mulţime. Îmi găsii un colţ liniştit, departe de tarabele cu mâncare, şi mă aşezai să mănânc. Mi-era foame şi înghiţii în grabă toate plăcintele, în afară de două. Mă hotărâi să le păstrez pe acestea două pentru mai târziu. Invăţam repede! Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 17 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Apoi pornii în căutarea unui colţ întunecat în celălalt capăt al gării, unde mă ghemuii pentru o noapte bună de somn. Supravieţuisem primei mele zile în lumea largă. Timp de 10 zile, în luna august 1957, am trăit pe apucate; mă trezeam devreme în fiecare dimineaţă şi ieşeam în căutarea micului dejun. În cea de-a zecea zi, ieşii să mă “aprovizionez". Mă dusei, mai întâi la o tarabă cu fructe şi încercai prin viclenie să o fac pe vânzătoare să se uite în spate. Dar chiar în momentul în care deschisei gura să-i vorbesc, ea ţipă: — lar ai venit! Acum te fac eu să plăteşti, derbedeu mic! Un mare număr de tarabe mi se ofereau, iar eu pusesem ochii tocmai pe aceea de unde furasem cu trei zile înainte. Părăsii locul cât putui de repede, având pe urmele mele femeia care ţipa fără încetare. Continuai să fug, întorcându-mă din când în când, să mă asigur că nu mă ajunge din urmă. Atunci mă lovii de ceva solid... care vorbea şi mă înhaţă cu o mână de fier. — la zi! spuse. De ce eşti aşa grăbit? Încotro? Nu îndrăznii să ridic ochii, temându-mă să nu fi dat peste un poliţist. Ceea ce se şi întâmplase. Şederea mea în gara centrală a Novosibirskului se terminase. Totuşi, nu-mi pierdusem timpul. Invăţasem să supraviețuiesc, ceea ce avea să se dovedească foarte util mai târziu. Agentul mă duse la postul de poliţie cel mai apropiat, unde mă luă la întrebări: — De unde