Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

eşti, băieţaş? Cum te cheamă? N-aveam să le spun. M-ar fi trimis înapoi la doamna Kolmakov, ştiam eu, şi eram sigur că Andrei va încerca iar să mă ucidă. Aşa că nu răspunsei nimic. — Unde-ţi sunt părinţii? — Sunt morţi, îi răspunsei. — Cum te cheamă? Refuzai să răspund. Atunci agentul începu să zbiere; mi se făcu frică şi zisei: — Serghei. — Care ţi-e numele de familie? Întrebă el. Răspunsei: — Mă cheamă Serghei şi nu am nici tată, nici mamă. Au murit amândoi. Şi mă hotărâi să nu spun nimic mai mult. În cele din unnă, agentul, exasperat, îşi chemă un coleg şi-i zise: — Ce să facem cu puştiul ăsta? Refuză să ne spună altceva decât că îl cheamă Serghei şi că este orfan. — E-n regulă, zise celălalt, trimite-l la un orfelinat. Câteva ore mai târziu, veni cineva cu maşina să mă caute ca să mă ducă la Orfelinatul nr.1. Trecând de poarta principală, văzui o femeie corpolentă care mă aştepta la intrare. Fără nici o formalitate sau ceremonie, veni direct spre mine şi întrebă de-a dreptul: — Cum te cheamă? — Serghei. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 18 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Nu insistă, dar parcuse hârtiile de la postul de poliție şi zise: — Bine, Serghei, văd că eşti puțin vorbăreţ dar ne vom ocupa noi de asta. N-am să vă fiu de nici un ajutor, mă gândii. Nu o să mă trimită nimeni înapoi la familia Kolmakov, ca să fiu omorât de Andrei. Eram convins că ar fi inutil să-i vorbesc despre temerile mele. Ştiam că nimeni nu m-ar crede. În ochii lor, nu eram decât un mic vagabond care, în plus, mai inventa şi poveşti. — Poţi măcar să-mi spui ce vârstă ai, Serghei? zise ea. Mă gândii că nu-mi strica deloc să spun: — 8ani. Minţeam, desigur. Eram mare pentru vârsta mea şi am impresia că mă crezu. Mă gândeam că poate îi vor depista şi că astfel nu vor reuşi să-mi descopere identitatea. — Unde mergeai la scoală?, întrebă ea, iar eu mă gândii imediat: Ah, nu. M-am trădat prin propria minciună. Tot hotărât să nu le mai dau decât informaţiile necesare. Îi zisei: — Nu vă pot spune. — Bun, făcu ea, te vom pune la un test, să vedem ce ştii. După teste, încă nu atinsesem nivelul cerut în clasa a doua, dar eram aproape prea bun pentru clasa întâi. Aşa că mi-au zis: — Va trebui să repeţi clasa întâi. S-o repet, mă gândii. Nu fusesem niciodată la şcoală; de fapt în U.R.S.S. copiii încep şcoala la 7 ani, iar eu nu aveam decât 6. Nota obţinută la testul şcolar i se datora doamnei Kolmakov, care mă învățase să citesc, să scriu şi să socotesc. Se părea că mă educase bine, deoarece testele arătau că eram avansat. Am fost aşadar dat în clasa întâi, pentru a o “repeta". Am fost trimis la o şcoală din apropierea Orfelinatului nr.1 şi, spre marea mea surpriză, obţinui rezultate bune. Eram primul în clasă şi temele mi se păreau foarte uşoare. Incepuse să-mi placă noua mea viaţă. Dar foarte repede, toate speranţele îmi fură înşelate. Profesorul Kolmakov şi soţia lui încercaseră să mă reg