Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ăsească şi cerură ajutorul poliţiei. Mă descoperiră în cele din urmă la orfelinat. Într-o zi, directoarea orfelinatului mă scoase din clasă. — Ştiu acum cine eşti, şmecheraşule, spuse ea. Inima mi se strânse şi o implorai: — Nu mă daţi înapoi! Vă rog, nu mă daţi înapoi! — Ei bine, vom vedea, făcu ea. Va trebui să vorbesc cu ceilalţi dar cred că poţi rămâne aici. De altfel, nu ai 8 ani, ci 6. Deci încă nu poţi merge la şcoală. — Dar merge foarte bine, protestai. — Nici nu încape discuţie. După regulament, nu ai dreptul să mergi: deci nu poţi să mergi. Mi se promisese totuşi să rămân la orfelinat. Mi-aş fi dorit într-adevăr să mă întorc la familia Kolmakov, dar temerile pe care le aveam în privinţa lui Andrei mă împiedicară. In timp ce copiii ceilalţi mergeau la şcoală, eu îmi petreceam după-amiezile la orfelinat. N-am să uit niciodată cât mă plictiseam, aşezat la o fereastră în camera mea. Acum, că aveam un acoperiş deasupra capului, îmi puteam permite tot felul de reflecţii. Mă gândeam mai des la tata şi la mama şi îmi resimţeam cu atât mai mult singurătatea profundă. Când mă gândeam la fratele meu, Vladimir, începea să mă cuprindă amărăciunea. De ce nu venea să mă caute? De ce plecase aşa, lăsându-mă cu totul singur? Nu-i păsa de soarta mea? Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 19 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! La 1 martie 1958 îmi sărbătorii cea de-a şaptea aniversare. Fu o zi mare. Puteam să merg la şcoală trimestrul următor! In momentul când ne-a înscris, directoarea şcolii ne zise: — Toţi copiii din primele trei clase trebuie să facă parte din organizaţia octombristă. Nu mai auzisem cuvântul ăsta înainte. Dar directoarea şcolii ne lămuri că era organizaţia comunistă destinată copiilor din primele trei clase. — Nu mai sunteţi ai părinţilor voştri; de acum înainte, aparţineţi Statului comunist. Cum eu nu aveam părinţi, îmi păsa foarte puţin cui aparţineam. Directoarea ne lămuri că a face parte din organizaţia octombristă însemna că de acum vom fi “copilaşii lui Lenin". — Lenin este cel mai mare om care a trăit vreodată. Nu numai că a trăit, dar el trăieşte încă acum şi va trăi întotdeauna, zise ea. Cine vrea să fie copilaşul lui Lenin, să facă excursii şi să participe la alte activităţi? continuă directoarea. Entuziasmat, mă înscrisei împreună cu ceilalţi. Eu, un copilaş al lui Lenin! Este minunat, mă gândii. De la vârsta de 6 până la 9 ani am locuit la Orfelinatul nr.1 din Novosibirsk unde terminai primele trei clase primare. Mă împrietenisem cu ceilalţi copii din orfelinat şi făcui şi descoperiri. Crezusem că mă aflu într-un orfelinat pentru copii care, ca şi mine, nu aveau părinţi. Curând aflai că lucrurile stăteau cu totul altfel. Intr-o zi, vorbii cu un băiat care plângea în hohote şi îşi punea următoarele întrebări: — De ce trebuie să stau aici? Am un tată şi o mamă. De ce n-aş putea fi acasă, cu ei? Descoperii pentru prima oară că nu toţi cei ce locuiau la orfelina