Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

t erau neapărat orfani. Îmi dădui seama doar mai târziu că aceste orfelinate erau destinate în principal copiilor care fuseseră smulşi de la părinţii lor - mame şi taţi declaraţi “incapabili" de către Stat, din cauza convingerilor lor religioase, a opiniilor lor politice sau din tot felul de alte motive. Încercai să-l liniştesc pe acest băieţel, dar nu-i puteam explica de ce trebuie să fie separat de părinţii lui când aceştia locuiau la doi paşi. Nici eu nu înţelegeam. El avea părinţi. De ce nu putea el să locuiască împreună cu ei? De fiecare dată când îmbrăţişările mamei şi sărutările ţepoase ale lui tata îmi lipseau, mă gândeam la acel băieţel şi mă întrebam de ce nu se duce pur şi simplu acasă, pentru a fi cu părinţii lui. Dacă aveam eu părinţi, aş fi fugit ca să-i întâlnesc, să stau cu ei. El de ce nu făcea asta? Cu toate acestea, începusem să mă deprind a lua lucrurile aşa cum erau. În definitiv, un băiat de 9 ani este preocupat de prieteni, de joacă şi de multe alte lucruri. Capitolul 5 Aventuri şi teroare în Verk-lrmen În 1960, când aveam 9 ani, directoarea Orfelinatului nr.1 mă căută într-o zi şi-mi spuse: — Kurdakov, împachetează-ţi lucrurile, ai să mergi într-un alt orfelinat! — Unde se află? — Nu foarte departe. La Verk-lrmen. Pentru mine, Verk-lrmen era la fel de necunoscut ca Moscova şi-mi era puţin frică. — Localitatea asta este situată pe râu în amonte la numai vreo 40 de kilometri de aici, zise ea. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 20 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Numele Verk-lrmen înseamnă literal “în amonte pe râul Irmen", râu pe malul căruia se găseşte acest târg. Când sosi ziua plecării, cele doar câteva lucruri pe care le aveam erau deja pregătite şi împachetate. Imi veni foarte greu să-mi iau rămas bun de la prietenii de la “Numărul Unu", dar n-aveam de ales. Mă ghemuii în camion şi acesta demară. Două ore mai târziu ajunserăm la Verk-lrmen, o comunitate mică, prea mare pentru un sat, dar nu destul de mare pentru un oraş. Orfelinatul de la Verk-lrmen, sau “V-I" cum l-am supranumit noi, se afla la periferia localităţii. Avea 4 clădiri - două dormitoare, clădirea administraţiei şi o construcţie care adăpostea bucătăria şi spălătoria. Şcoala, care primea deopotrivă copiii din târg şi pe cei de la orfelinat, era foarte aproape. Eram într-adevăr neliniştit de ideea de a mă integra în acest nou orfelinat. Totuşi, copiii mă primiră cu căldură şi începui rapid să-mi fac noi prieteni. Puțin după sosirea mea, intrai la Tinerii Pionieri, organizaţia comunistă de tineret pentru copiii de la 9 la 15 ani, un eşalon deasupra octombriştilor. Când eram octombrist, eram un copilaş al lui Lenin. Acum, când eram tânăr pionier, nu mai reuşeam să ştiu ce eram; primiserăm totuşi cu toţii câte o cravată roşu aprins. Mă admiram mult în faţa oglinzii, cu această cravată la gât. Îmi dădui repede seama că acest orfelinat era foarte diferit de “Numărul Unu". În primul rând, eram mai mul