Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ţi copii, în jur de 120. În al doilea rând, directorul şi educatorii cărora le spuneam “unchiule" şi “tanti", erau mult mai brutali. Erau duri şi complet indiferenți la nevoile şi dorinţele noastre. Cunoscusem deja puţin acestea la “Numărul Unu", dar aici descoperii că o adevărată ură domnea între “unchi" şi “mătuşi", pe de o parte, şi copii, pe de altă parte. Aceste două tabere rivale nu încercau de loc să-şi ascundă natura sentimentelor. Nici un “unchi" şi nici o “tanti" nu-şi alesese această muncă, nu fusese desemnat pentru aceasta pentru că-i plăcea să lucreze printre copii. Aceste posturi erau considerate de către ei drept cele mai degradante pe care Partidul Comunist le putea atribui unuia dintre membrii săi. Apreciau că o asemenea muncă era o linie moartă destinată membrilor fără viitor, celor a căror carieră se apropia de sfârşit. Cei care aveau ghinionul de a se vedea distribuiţi în asemenea posturi erau foarte nefericiţi şi adeseori se răzbunau pe copii. Aici, la “V-I", iar mai târziu în alte orfelinate, se administrau pedepsele corporale cele mai drastice şi mai brutale pentru infracțiunile cele mai neînsemnate. Alteori, ne ignorau cu desăvârşire, atunci când mulţi meritau într-adevăr pedeapsă. Fără a înţelege cu adevărat, începui să simt tensiunea care domnea între copii - mai ales cei mai mari - şi corpul didactic. Cu toate acestea, nu totul era corupt. Unul dintre elementele pozitive ale şederii mele aici fu prietenia după care tânjeam. Unul dintre băieţii cu care făcui cunoştinţă, care era cu 3 ani şi ceva mai mare decât mine, se numea Ivan Cernega. Era de înălţime mijlocie, avea părul des, de un blond roşcat şi un chip surăzător şi prietenos, care rămânea amabil chiar şi când era furios. Incă de la început legarăm o prietenie strânsă, în ciuda diferenţei de vârstă dintre el şi mine, pentru că eu eram mare pentru vârsta mea şi câştigasem o anumită experienţă. Fui foarte mişcat de prietenia pe care mi-o dovedea Ivan, iar această prietenie strânsă avea să dureze mult timp. Un alt bun prieten al meu se numea Pavel; avea deja 10 ani şi era de 3 ani la “V-I". Deşi mic pentru vârsta lui, recupera prin inteligenţă şi şiretenie. Curând, aflai că pentru a reuşi în viaţă trebuie să fii descurcăreţ, iar Pavel poseda din plin această calitate. Într-o noapte, foarte târziu, eram întinşi în paturile noastre la discuţii, deşi ar fi trebuit să dormim. Pavel avea patul alături de al meu şi-mi spuse: — la zi, Serghei, care-i situaţia ta financiară? Ai nevoie de bani? îmi păru o întrebare prostească. Cine nu are nevoie de bani? — Evident că am nevoie, îi zisei, tu ce crezi? Pavel se răsuci ca pentru a se culca şi spuse: — Ei bine, dacă vreodată chiar ai nevoie de bani, spune-mi. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 21 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Apoi adormi, în vreme ce eu rămăsei treaz să mă întreb încotro bătea. Toţi băieţii ştiau că Pavel avea resurse. Dar cum îşi procura banii - dispunea d