Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

sem vreodată. Cânta într-adevăr bine! Faţa mi se alungi şi mi se întrista şi, aproape fără să-mi dau seama, mă trezii spunând: — Mama este bolnavă; tata a murit! Fraţii şi surorile mele mor de foame în casă! Daţi-mi câţiva bani pentru mama bolnavă, vă rog! Daţi-mi bani pentru fraţi şi surori, vă rog! Ne este foame! Spre marea mea uimire, mergea! Copeicile cădeau în şapca mea când oamenii se opreau să-şi deschidă portofelele. Dar, deodată, catastrofă! Cine tocmai ieşea din restaurant şi se îndrepta fără să ezite către noi? Directorul orfelinatului “V-I". Ne cunoştea pe amândoi foarte bine, pentru că fusesem convocați de mai multe ori în biroul lui şi eram convinşi că ne va recunoaşte, în ciuda deghizării noastre. Cu siguranţă suntem pierduţi, mi-am zis. Inima îmi bătea tot mai tare. Mă gândeam că nu mai aveam decât un lucru de făcut: s-o ştergem cât mai repede; îi spusei deci lui Pavel: — Să plecăm, o să ne recunoască, fără îndoială. — Nu, răspunse Pavel, este prea târziu! Directorul veni la noi şi ne întrebă: — Unde vă sunt părinţii, băieţi? Frica mă strângea într-atâta de gât, încât nu putui scoate nici un cuvânt. Pavel salvă situaţia zicând: — Părinţii ne-au murit, domnule. Directorul nu păru de fel să ne recunoască vocile. Atunci mă gândii la ţărâna şi la mizeria cu care ne mânjise Pavel feţele. Deghizarea noastră era eficace! — Ce nenorocire! zise el, fără emoție. Făcu câţiva paşi, apoi ezită, se întoarse şi reveni. Mă privi bine în faţă şi mă întrebă: — Nu te-am mai văzut undeva? Gâtlejul mi se strânse, lăsai capul în jos pentru a-i evita privirea şi spusei timid: — Nu, domnule, nu cred. Şi-mi spusei în sinea mea: „Dacă scap fără să mă prindă, Pavel se poate descurca şi de unul singur! Eu unul, mă retrag pentru totdeauna". Directorul încercă în acea zi unul dintre rarele sale momente de simpatie, pentru că făcu ceva ce nu-i stătea în obicei. Ridică din umeri, mă mângâie uşor pe cap şi-mi întinse câţiva bănuţi. — Uite, zise el, mergeţi de vă cumpăraţi ceva de mâncare. Când ne părăsi, ne privirăm, Pavel şi cu mine, şi, de cum dispăru, fără să schimbăm un singur cuvânt, ne ridicarăm dintr-un salt, ne înhăţarăm şepcile pline cu bani şi plecarăm în fugă. Nu ne oprirăm din cursă decât în momentul în care era să cădem de epuizare. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 24 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Bătrâne, am scăpat frumos! îmi zise Pavel, apucându-se imediat să numere banii, cu un surâs pe buze. — Nu mai vreau, Pavel, nu mai pot! Nu-i de mine. E prea riscant, spusei. Târziu în noapte, luarăm un autobuz pentru a ne întoarce la Verk-Irmen, cu buzunarele pline de bani. Cum directorii orfelinatului nu se preocupau câtuşi de puţin de copiii pe care-i aveau în grijă, băieţii mai mari, între 13 şi 16 arii, începură să părăsească instituţia pentru a hoinări prin centrul târgului. Mai mulţi dintre “eroii' mei făceau parte dintre ei, printre care şi Ivan Cernega. În