Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ziua în care Ivan şi banda lui mă invitară să mă alătur lor, eu, unul dintre puşti, fui în culmea fericirii. Deoarece băieţii nu primeau atenţia ce s-ar fi cerut din partea responsabililor orfelinatului, deveniră din ce în ce mai derbedei, în asemenea măsură încât grupuri organizate de copii puşi pe furat începură să instaureze teroarea asupra întregului sat. Nici o gospodărie nu era la adăpost. Fiecare grădină era grădina noastră, orice curte era curtea noastră. Intram peste tot şi luam ceea ce ne plăcea, fără să ne sinchisim de cineva. In acea perioadă, directorul orfelinatului nostru, la fel ca şi întreg corpul didactic, erau la curent cu cele ce se petreceau, dar în mod vădit, le era totul indiferent. Deoarece ei erau răspunzători numai de ceea ce se petrecea în interiorul orfelinatului şi cum acolo nu se făceau stricăciuni, se decisesera să ignore ce făceam noi în afară. lar noi aveam mare grijă să ne rezervăm serviciile exclusiv locuitorilor satului. Pentru puţin timp, Verk-lrmen fu cu totul în mâinile noastre. Dacă o victimă a “Haitei de lupi" îndrăznea să se plângă, era sigur că suporta represalii imediate. De obicei, îi spărgeam geamurile, îi culcam la pământ împrejmuirile şi-i smulgeam din rădăcini legumele din grădină. larna, mai ales, ameninţarea de a sparge geamurile producea un efect total. Incă îl mai aud pe Ivan Cernega spunând: — Să le facem geamurile praf! Poate că îngheaţă puţin; şi gurile să le îngheţe şi n-or să le mai poată deschide să ne pârască... Uneori, câte o “haită de lupi" se lega şi de oameni. Câţiva aveau să fie răniţi grav. Unii dintre noi hotărâră să nu mai meargă la ore, iar câţiva copii de 12 sau 13 ani sparseră ferestrele şcolii. Natural, avură mare grijă să nu atingă geamurile dormitorului nostru, altfel NOI, NOI am fi îngheţat! Singura noastră intenţie era să răcim sălile de clasă în asemenea măsură încât să fie imposibil să se facă ore. Dar în ciuda precauţiilor luate, unul dintre băieţi aruncă o piatră pe lateral şi sparse sticla la o fereastră a dormitorului. Ceea ce ne făcu aproape să îngheţăm de frig. Îi dădurăm fără întârziere o lecţie, care îl învăţă să ochească mult mai bine. Noapte după noapte, “haitele de lupi" îi ţineau pe sătenii înspăimântați sub stare de asediu. În cele din urmă, în disperare de cauză, locuitorii scriseseră petiţii secrete, făcând apel la administraţia provinciei, denunţând teroarea ce domnea la Verk-innen. În timpul verii lui 1961, poliţia şi autorităţile provinciale au procedat la închiderea orfelinatului “V-I", iar copiii fură transferați în altă parte. Ivan Cernega mă căută şi-mi zise: — Serghei, eşti la curent cu ceea ce se va întâmpla? Au să ne închidă orfelinatul. — Nu, răspunsei. Când? — Dintr-o zi într-alta, după opinia mea. Am aflat că vor să ne despartă şi să ne trimită la orfelinate diferite. — După tine, Ivane, ce-ar trebui să facem? Răspunsul lui fu imediat şi categoric. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 25 DTN