Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — În ce mă priveşte, nimeni n-o să mă trimită aiurea! Am să plec singur unde-mi va plăcea! Vrei să vii cu mine, Serghei? — Da, zisei. Ne făcurăm aşadar planuri şi într-o dimineaţă, foarte devreme, ne împachetarăm câteva efecte personale, ne strecurarăm pe uşă şi părăsirăm pentru totdeauna “V-I". Ivan şi cu mine ne îndreptarăm spre Novosibirsk. La sosire, mă întrebă: — Serghei, acum unde vrei să te duci? — Ei bine, mi-ar place să rămân aici, unde ne aflăm. Cunosc Novosibirskul şi mi-ar place să stau aici un timp. — Vor veni să ne caute, ştii, spuse Ivan. Eu cred că am avea mai multe şanse dacă ne despărţim. — Poate că ai dreptate, încuviinţai eu. — Unde te duci, Serghei? — Ştiu unde vreau să mă duc, Ivan, zisei, amintindu-mi de prima mea experienţă, din gară. Îmi amintii că nu mă descurcasem rău la vârsta de 6 ani. Acum, că aveam cu 3 ani mai mult, cu mai multă experienţă la activ, ştiam că m-aş descurca foarte bine. lar în caz de urgenţă, aş avea ca ultimă resursă tehnica cerşitului pe care o învăţasem de la Pavel. Apoi ne luarăm rămas bun unul de la altul şi ne despărţirăm. Ivan se duse pe socoteala lui, iar eu pe a mea drept la gară. O regăsii aşa cum mi-o imaginam: ticsită de încă şi mai multă lume, iar mulţimea care pleca şi sosea era mai densă decât atunci. Fui mai impresionat decât la 6 ani de spectacolul haotic care mi se înfăţişa: anunţurile plecărilor şi sosirilor trenurilor, zgomotul locomotivelor cu abur, zarva acestei mari mulţimi. Gara era refugiul perfect, care îmi permitea să dispar şi să mă ascund pentru perioade lungi de timp fără teama de a fi descoperit. Eram mult mai bine avizat şi aveam mai multă siguranţă acum decât în timpul primei mele scurte şederi aici. Şi eram mult mai descurcăreţ. Nu-mi trebui mult timp să descopăr locul unde aveam să dorm noaptea - un colţ întunecos şi retras. Dacă eram mai abil şi nu făceam nimic pentru a atrage atenţia, nu exista nici un motiv să nu o pot duce astfel luni de zile. Cum ştiam să fur plăcintă şi fructe, aveam ce mânca. De fiecare dată când mă apropiam de tarabe cu intenţia de a fura mâncare, aveam întotdeauna grijă să fi preluat tura alţi vânzători, deoarece ştiam că mi-ar fi fatal să mă prezint de două ori în acelaşi loc. Într-o zi, mă apropiai de o tarabă cu fructe, ţinută de o vânzătoare nouă. Aveam de gând să fac rost de nişte mere. Mă apropiai de ea şi simulai o expresie îngrozită, ca şi cum aş fi văzut ceva înspăimântător în spatele ei. Ea se întoarse iute să vadă ce mă impresionase. Cele câteva secunde îmi fură de ajuns, întinsei repede mâna în timp ce era întoarsă cu spatele, înhăţai câteva mere şi o ştersei în mare viteză. O prinsesem complet nepregătită şi o lăsai cu totul înnebunită. Ce fugă reuşită, mă gândii. Dar nu-mi trecea prin minte că o femeie mă reperase şi-mi observa manevra. Mă urmări cu paşi neauziţi, se apropie de locul unde îmi mâncăm merele şi-mi zise: — Tinere, c