Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ă nu trebuia să-ţi pui mintea cu Unchiul Nichi; mă hotărâi, deci, încă de la început să fug de el ca de ciumă. Ca şi lrina cea Mare, cunoscuse zile mai bune în rândul Partidului Comunist. Cândva, fusese pilot de aviaţie militară sovietică, dar dintr-un motiv pe care se străduia să-l ascundă cu orice preţ, fusese degradat, apoi scos din armată. Nimeni nu reuşi să afle mai mult. Se povestea că un avion pe care-l pilota el se prăbuşise la sol, când el era beat. Când bănuia pe cineva că încearcă să-i scormonească trecutul, îl cuprindea o furie cumplită. Unchiul Nichi credea deci că a-şi termina cariera ca gardian la o puşcărie de tineri delicvenţi, cum îşi califica el însuşi funcţia, constituia o reală dezonorare. Era un om dintre cei mai cruzi, fără cea mai mică licărire de bunătate şi îşi răzbuna permanent frustrările pe oricine îndrăznea să-l deranjeze. Cei mai mulţi dintre unchii şi mătusile de la Barisevo îşi petrecuseră deja aici între 20 şi 30 de ani. În acest timp, toată dragostea sau solicitudinea faţă de copiii care le fuseseră încredinţaţi se dusese de mult. Cu toate astea, supraveghetorii tineri, nou sosiți la Barisevo, propuneau multe idei pentru dezvoltarea bunelor relaţii cu copiii. Dar într-un an sau doi, se schimbau atât de radical încât cu greu se mai puteau recunoaşte în ei entuziaştii de la început. Erau atât de oprimaţi sub autoritatea Irinei cea Mare şi unchiului Nichi încât, la rândul lor, îşi abandonau ideile şi deveneau la fel de apatici ca ceilalţi. În tot orfelinatul domnea o atmosferă de teamă. Nouă ne era frică de unchi şi de mătuşi. Ei se temeau de Irina cea Mare şi de Unchiul Nichi, care la rândul lor, trăiau cu frica instructorilor de Partid. Barisevo se transforma într-un câmp de ură şi de teroare, unde gardieni şi copii se Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 28 eee Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! înfruntau. Uneori, în timpul primelor luni ale şederii mele, aveam o nevoie prostească de a vorbi despre problemele mele câte unui unchi sau unei mătuşi. Aveam nevoie de un surâs, de o dovadă de prietenie, de un sfat şi, uneori, de un gest de aprobare. Dar înţelesei repede că legile de la Barisevo nu tolerau nici cea mai mică “slăbiciune" în comportare. O dată ce noi, puştimea, înţeleserăm că legile erau astfel făcute, adoptarăm atitudinea plină de ură a copiilor mai mari. Şi totuşi, în această ambianţă ostilă se înfiripară legături de prietenie care aveau să dureze ani de zile. Conştiinţa acestui fapt, că noi, copiii, nu puteam conta cu adevărat decât pe tovarăşii noştri, ne dădu putinţa de a ne crea un mic cerc închis pentru a lupta contra lumii adulte. În acest cerc era un grup de iniţiaţi format din proprii noştri şefi - cei mai solizi, cei mai puternici şi mai inteligenţi dintre noi. Cum îmi mai doream să fac parte din acest grup de iniţiaţi! Dar cum ceilalţi băieţi din grup aveau 12 sau 13 ani, iar eu abia împlinisem 10, eram sigur că nu aveam nici cea mai mică şansă