Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

. Dar într-o zi, Nikolai Povaleiev mă strigă şi-mi zise: — Serghei, ia vino-ncoace! Vrem să ne dai o mână de ajutor. Mă îndreptai către locul unde se aflau băieţii din grupul de iniţiaţi. Unul dintre ei ţinea o cutie cu becuri electrice. Nikolai îmi zise: — Ştii, Serghei, vreau să schimbăm nişte becuri din clădire şi avem nevoie de ajutorul tău. — Vă ajut, zisei. invitaţia mă măgulea, cu atât mai mult cu cât fusese făcută de unul de calibrul lui Nikolai, un camarad care se bucura de stima şi admiraţia generală. — Spune-mi ce vreţi să fac. — Hai cu mine, să-ţi arăt, îmi zise el. Plecarăm aşadar împreună: eu după Nikolai, iar ceilalţi se ţineau în urmă; ne îndreptam toţi către ceea ce altădată fusese clădirea bisericii şi care acum era cinema şi centru de recreere. Trecând de uşă, Nikolai arătă spre tavan exact deasupra noastră şi zise: — Serghei, vezi lumina aia acolo sus? — Da, răspunsei eu. — Ei bine, becul s-a ars şi vreau să ne ajuţi să-l schimbăm cu unul nou. — Bine. Unde-i scara? — Păi, asta-i problema: nu avem scară. — Cum o să mă caţăr acolo sus? — O să înjghebăm ceva, găsim noi o modalitate, răspunse Nikolai. Cât ai bate din palme, el şi cu ceilalţi băieţi se făcură nevăzuţi şi reveniră cu vreo 5-6 scaune pe care le puseră unul peste altul ajungându-se aproape la nivelul lămpii. Nu-mi reveneam: — Vreţi să mă urc acolo sus? ţipai eu. Nu-mi venea să cred, dar exact asta voiau. Nikolai se întoarse către băieţi şi le zise: Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 29 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Ţineţi scaunele cât mai bine, iar tu, Serghei, dă-i drumul! Caţără-te acolo sus şi schimbă becul! Nu-ţi fa griji! Te poţi bizui pe noi. Nu aveam altceva de făcut decât să încep să mă caţăr. Dacă nu o făceam, mă considerau laş. Nu aş fi fost niciodată într-adevăr acceptat. Ţinând bine becul în mână, începui să mă caţăr şi în cele din urmă mă cocoţai pe cel de-al şaselea scaun. Mă oprii un moment şi aruncai o privire neliniştită în jos. Dar când îi văzui pe toţi băieţii, ţinând scaunele din toate puterile, îmi spusei că nu aveam de ce mă teme. Însă chiar în momentul în care ridicai braţul să fixez becul, îl auzii pe Nikolai, prietenul meu, strigând: — Asta e! Şi trase scaunul de jos dintr-o mişcare bruscă. Mă prăbuşii la pământ cu mare zgomot, în mijlocul unui morman de scaune. Timp de câteva secunde, rămăsei întins acolo, năucit de-a binelea. Toţi băieţii mă înconjuraseră şi râdeau de mine în timp ce eu mă culegeam de sub grămada de scaune rupte. Ce mai prieteni! mă gândii. Apoi îmi întoarseră spatele şi se duseră, lăsându-mă să mă descurc de unul singur, cum puteam. Era de mirare că nu-mi frânsesem gâtul. In orice caz, mă lovisem serios la şold şi fui nevoit să mă întorc în dormitor şontâc-şontăc, ca un bătrân. Unul, care se afla în celălalt capăt al curţii îmi strigă: — la zi, Serghei, ce-ai păţit? Parcă te-a lovit trenul! Şi toată lumea izbucni în râs. Nu o ştiam