Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

i drept în nas. Ne aruncarăm atunci cu toţii asupra lui şi îl stâlcirăm în lovituri de picioare şi de pumni; urletele îi erau estompate de sacul de pe cap. Băieţii care nu participau activ la atac ştiau despre ce era vorba şi îşi ascundeau capetele sub pături. Nu văzură nimic şi ştiam că nu vor spune nimic. In acea zi, Nichi încasă o chelfăneală zdravănă. La sfârşit, trei băieţi se aşezară deasupra lui pentru a-l imobiliza în timp ce ceilalţi săreau în paturile lor şi se repezeau sub pături. Apoi îl lăsară şi săriră şi ei, la rândul lor, în paturi. Nichi, zgâlţâit, trântit la pământ, cu nasul sângerând, îşi smulse sacul din cap şi ieşi pe uşă împleticindu-se şi înjurând. Il auzirăm urlând şi spumegând până ce ajunse în apartamentul lui. După aceea începurăm să aşteptăm, încordaţi, gata să întâmpinăm explozia. Dar ea nu se mai produse. Nici în noaptea aceea, nici a doua zi, nici săptămâna următoare. Pur şi simplu, nu a vorbit niciodată. Dar noi ştiam că bănuia cine a pus la cale lovitura. După părerea noastră, aştepta ocazia să se răzbune. Dar noi ne jurasem să rămânem uniţi şi dacă vreodată Nichi va mai încerca să mai dea vitamina P, indiferent cui, eram hotărâți să-l chelfănim iarăşi. Intre Nişman şi noi se instaura un echilibru de teroare şi vă pot asigura că nouă ni se părea că aveam trei metri înălţime! În 1963, lucrurile începură să se deterioreze serios la Barisevo. Până atunci, mâncarea fusese simplă, dar suficientă. Acum însă, începea să scadă şi în calitate şi în cantitate. Foamea ne chinuia din ce în ce mai mult. Cu ceea ce aveam la masa de prânz, nu reuşeam să rezistăm până seara, iar când ceream suplimente, ni se răspundea simplu că nu mai era de unde. Lucrurile mergeau din ce în ce mai prost, nu numai în orfelinat, dar şi în Barisevo. Curând aflarăm că lipsa se răspândea în întreaga ţară şi se agrava cu repeziciune. Se spunea că Hruşciov avea o slăbiciune pentru porumb şi credea că se poate cultiva oriunde, chiar şi pe lună. În zelul lui de a spori recoltele de porumb, pusese să se lucreze ogoarele afectate în mod normal pentru grâu şi alte culturi şi se semănase porumb. Insă metoda a dat greş, făcând loc unei situaţii de criză, foametea cuprinzând vaste ţinuturi sovietice. Ştiam unde se găseau rezervele de hrană ale orfelinatului; plănuirăm aşadar să facem o descindere. Dar Unchiul Nichi şi Irina cea Mare ne-o luaseră înainte. Se asigurară ca toată hrana să fie pusă sub cheie şi păzită. lar noi, care ne facuserăm planuri foarte şirete, nu mai găseam nici o cale de a le pune în aplicare. Timp de luni de zile, primirăm drept unică hrană o mămăligă de porumb, care avea aspectul unei mici clătite, dure. Aceste turte erau tari ca talpa şi uscate, dar măcar aveam ce pune în gură. In fiecare zi, o împărţeam pe a mea în două; mâncăm jumătate dimineaţa, un sfert după- amiaza şi ultimul sfert seara. Chinuiţi de foame, încetarăm de a mai învăţa serios la şcoală şi ne constituirăm în cete de copii care