Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

evo şi eram curios să ştiu de ce. Era o întrebare care mă chinuise, cu intermitențe, de multă vreme. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 38 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Ceea ce descoperii mă ului. Unii se aflau aici fie pentru că mama lor era prostituată, fie pentru că tatăl lor era beţiv, fie pentru că părinții credeau în Dumnezeu. Asemenea părinți fuseseră declaraţi de stat nedemni, fuseseră scoşi din drepturile părinteşti şi copiii lor fuseseră trimişi la Barisevo. Printre ei se afla un băiat de 13 ani, ai cărui părinţi erau credincioşi. Era foarte diferit de toţi ceilalţi şi constituia, în permanenţă, o enigmă pentru mine. Era mic pentru vârsta lui, inteligent şi dezgheţat şi se dedica învăţăturii. Îşi executa corverzile de sclav fără să se plângă, dar după asta nu se amesteca cu ceilalţi. De fiecare dată când se adresa celorlalţi copii, le vorbea despre Dumnezeu. Tot ce era în legătură cu el mă fascina. Nimeni nu mai vorbise niciodată la Barisevo despre Dumnezeu. De fapt, eu nu auzisem niciodată vorbindu-se despre asta. Careva făcu pe un perete caricatura băiatului; semăna cu un preot, cu aureolă în jurul capului şi cu o barbă dreaptă. Un altul scrise imediat cu creionul sub portret: “Diaconul”. li rămase porecla aceasta şi, de atunci, acesta fu singurul nume prin care era desemnat. — Hei, Diacone, îl strigai odată când îl întâlnii. la vino-ncoace! Vedeţi, însemna ceva să fii interpelat de rege, iar el venea în fugă. — Am auzit că vorbeşti despre Dumnezeu; ce-i cu asta? Este adevărat? — Păi, da... e adevărat, se bâlbâi el. — Eşti credincios? întrebai. Voiam, într-adevăr, să aflu mai multe. Nu văzusem niciodată un credincios de aproape. În sinea mea era ca şi cum m-aş fi adresat cuiva provenind de pe Marte sau de pe Lună. Ştiam vag două sau trei lucruri despre creştini, mi se spusese că mama mea fusese credincioasă. li pusei braţul după umeri şi începui să-i vorbesc în timp ce mergeam. Descoperii că Diaconul era cu adevărat “misionar". Cea mai mare parte a timpului, avea un aer trist şi sever, dar când începea să vorbească despre Dumnezeu, se însufleţea imediat. Faţa i se lumina şi nu-l mai puteai face să tacă! Incepea să vorbească despre începuturile lui Dumnezeu şi ale omului, despre istoria lor şi-şi împăna relatarea cu exemple din Biblie. Nu-mi mai reveneam, îmi stârnise o mare curiozitate; îl luai sub protecţia mea şi vorbeam cu el adeseori. Într-o zi de iarnă, după o ninsoare puternică eram cu toţii foarte fericiţi că puteam cobori pe schiuri pantele abrupte ale râpei. Diaconul, fiind şi el de faţă, ca spectator, îl strigai şi-i zisei: — la zi, Diacone, ne aude Dumnezeul tău rugăciunile? — Da, le aude, răspunse el. Îi puteam vedea faţa începând să strălucească şi ştiam că era pe punctul de a-mi transmite un mesaj despre Dumnezeu. — Stai o clipă, zisei. Nu pot acum să ascult o predică. Voiam să ştiu dacă Dumnezeul tău răspunde la rugăciuni, asta-i tot! — Da, răspunde!