Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

mult, pe care intenţionam să le iau cu mine: fotografii ale prietenilor, ale colegilor şi ale locurilor cunoscute din Rusia, pe care nu aveam să le mai revăd vreodată. Aceste câteva obiecte vor fi singurele care vor trece cu mine de la vechea viaţă la noua viaţă, cu excepţia cicatricelor - fizice şi afective - şi a multor amintiri. lată tot ceea ce poate mărturisi despre viaţa mea, gândii uitându-mă la micul teanc de hârtii. Nici tată, nici mamă. Această grămăjoară reprezintă ce-a fost viaţa mea. Multe dintre aceste lucruri nu mai aveau nici un rost - carnetul de membru al Komsomolului, actele de marinar. Dimpotrivă, pe altele trebuia să le păstrez, certificatul de naştere, spre exemplu. Dacă supravieţuiam acestei nopţi, aveam nevoie de aceste documente ca probă a identităţii mele. Dacă nu, când îmi va fi găsit corpul, avea să fie măcar un nume care să fie înscris pe piatra funerară. Acţionai deci cu repeziciune: după ce-mi asigurai actele şi fotografiile în centura din cauciuc, o închisei cosând-o, ca să nu pătrundă apa. Mi-o strânsei zdravăn în jurul mijlocului, apoi umblai iarăşi în sertar pentru a mai scoate ceva ce îmi va fi indispensabil în orele următoare: cuțitul de scufundător submarin pe care-l adusesem prin fraudă la bord şi pe care-l ţineam ascuns. Mi-l prinsei bine de încheietura mâinii cu o curea din piele, apoi îmi coborâi mâneca pulovărului pentru a-l masca. Dacă eram văzut pe punte, trebuia să pot evita să mi se pună întrebări. Mi-ar fi greu să justific prezenţa cuţitului, dar el îmi va fi mai târziu de o importanţă capitală. Ei bine, îmi zisei, sunt în sfârşit gata. Cuţitul este la locul lui, centura este prinsă bine. Ceasul meu arăta acum ora 21:55, era deci timpul să pornesc. Vântul sufla de toată frumuseţea, ceea ce mă va scuti de a fi văzut. Deschisei uşa cabinei, ieşii pe punte şi fui oprit în loc de un jet de stropi îngheţaţi. Chiar şi în acest loc, unde eram cât de cât adăpostit, furtuna era violentă. Mă aplecai împotriva vântului şi mă prăvălii pe scară, agăţându-mă cu disperare de balustradă, să nu cad. O dată ajuns pe puntea principală, privii în jur pentru a mă asigura că nu fusesem reperat. Nu văzui pe nimeni. Până aici, totul mergea bine. Eram aproape sigur că toată lumea era jos, la adăpost de vremea urâtă. Cu preţul unor mari eforturi, mă apropiai încet de locul pe care-l alesesem cu câteva zile înainte, către mijlocul navei, ca fiind cel mai bun pentru evadarea mea; era o platformă micuță situată chiar sub imensul coş al vaporului, singurul loc de la bord care nu putea fi deloc văzut din celelalte părţi ale navei. Mă îndreptai într-acolo cu greutate şi după câteva minute ajunsei. Priveliştea acestei mări zbuciumate, cu valuri dezlănţuite mă înfiora. Cel mai bine să nu mă mai uit la mare, îmi zisei, altfel risc să renunţ înainte chiar dea fi intrat în apă. Deodată, o uşă se deschise în faţa mea şi fui scăldat de lumina venind din interior. Mă ghemuii imediat, cuprin