Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ică. Ce fel de viitor este ăsta pentru tine? Constatasem deja că viaţa de muncitor în fabrică nu era de invidiat. Nu mi-o doream. Îmi trebuia ceva care să mă ajute să merg înainte. Discutai apoi cu prieteni care fuseseră în marină. După ce i-am ascultat povestindu-mi experienţele, m-am hotărât pentru marină. Dar voiam să fiu ofiţer, nu simplu marinar In toate orfelinatele pe care le frecventasem, cu excepţia Orfelinatului nr.1 fusesesm şef, atât la şcoală cât şi în organizaţiile de tineret comunist. Acum, voiam să fiu şef şi în marină. Tovarăşul Skripko promise să mă ajute. — Kurdakov, zise el, am să-ţi fac un raport excelent şi am să te recomand călduros. la raportul ăsta, prezintă-l autorităţilor de recrutare în marină de la Novosibirsk şi spune-le să ia legătura cu mine. Pregăti aşadar un raport asupra activităţii mele în organizaţiile de tineri comunişti, începând cu perioada când eram octombrist şi până la momentul acela şi îl transmise autorităţilor din Novosibirsk, cu o menţiune specială. Trimise o copie şi la Leningrad, pentru a însoţi cererea mea de admitere la Academia Navală. La începutul lui august 1967, aflai la Barisevo că fusesem acceptat ca aspirant ofiţer la Academia Navală din Leningrad. Ce veste bună! li puteam mulţumi pentru asta tovarăşului Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 49 IPTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Skripko. Mi-a venit foarte greu să-mi iau rămas bun de la prietenii mei apropiați - dar singura mea preocupare era de a merge înainte şi de a nu privi înapoi. Când trebui să merg la gara din Novosibirsk pentru a lua trenul pentru Leningrad, privirile mi se opriră asupra locurilor pe care învăţasem să le cunosc bine în timpul ultimilor 10 ani, de pe vremea când, copil fără căpătâi, vagabondam pe aici. În cele din urmă auzii ultimul apel: “Pasagerii cu destinația Moscova să poftească în vagoane". Urcai în vagon şi, câteva momente mai târziu, trenul începu să iasă încet din gară. Deodată, îmi dădui seama cu stupefacţie că o mare parte din viaţa mea se sfârşea. De la fereastră, contemplai o ultima dată, cu nostalgie, această gară masivă. Pierdut în gânduri, mă instalai pentru o lungă călătorie care trebuia să mă ducă la Leningrad. Trenul părăsi încet gara şi traversă cartierele mărginaşe ale oraşului. Odată ajunşi în câmp, câştigarăm viteză. Ţăcănitul roţilor începu să-mi vorbească. Mi se părea că-mi spune: “ Clic - clac, clic - clac, ai reuşit, ai reuşit. Clic - clac, clic - clac, ai reuşit, ai reuşit." „Ei da, îmi zisei, ai reuşit, Serghei. Dar toţi prietenii tăi care nu au reuşit, ce-au ajun?" Revăzând trecutul, feţele celor care nu reuşiseră îmi trecură ca un fulger prin faţa ochilor. Şapte băieţi ajunseseră la Orfelinatul nr.1 cam în acelaşi timp cu mine, când aveam 6 ani. Crescuserăm împreună. Din şapte, eram singurul care terminase şcoala secundară şi aveam speranţa să reuşesc în viaţă. Când, privind pe fereastră, fixai distrat întinderea posomorâtă