Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

upă ce discutară câtva timp, Nikolai începu să bată în masă şi să ţipe: — Dacă nu rămâneţi în afara teritoriului nostru, vă vom saluta cu focuri de armă. Noi am încercat să aranjăm situaţia, dar voi nu vreţi să ascultați propuneri clare şi precise. Aveţi teritoriul vostru, rămâneţi în el! Aţi priceput? Nikolai se ridică, apoi celălalt şef şi acolitul lui făcură acelaşi lucru şi ieşiră furioşi. Îl privii pe Nikolai şi-i făcui cu ochiul. Era acelaşi băiat solid pe care-l cunoscusem la Barisevo, acelaşi care se “însărcinase" cu cei doi tipi care mă înjunghiaseră pe o străduţă. Gândindu-mă că întâlnirea se terminase, îi spusei lui Nikolai. — Cobor să iau puţin aer. Ne vedem jos. Coborâi culoarul şi cele două rânduri de scări şi împinsei uşa pentru a păşi în stradă. Exact în momentul în care treceam pragul, o bubuitură răsună chiar în faţa mea. Simţii o arsură vie sub coaste şi răsuflarea îmi fu tăiată de un şoc violent. Năucit, îmi coborâi privirile şi descoperii că sângeram abundent; cămaşa îmi era plină de sânge, iar vesta militară începea să se îmbibe şi ea. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 58 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Un singur gând puse stăpânire pe mine: S-a tras asupra mea! S-a tras asupra mea! Căzui în genunchi. Apoi auzii un zgomot în spatele meu. Cineva cobora culoarul şi scările în plină viteză. Erau Nikolai şi Boris care se repeziră afară, fluturând fiecare două revolvere, câte unul în fiecare mână, gata să tragă în cei care mă atacaseră. Dar aceştia dispăruseră. Nikolai şi Boris băgară revolverele la loc, mă ajutară să mă ridic şi mă duseră acasă, jumătate pe sus. Mantaua de ploaie pe care o purtam peste vestă avea un buzunar plin de documente, acte, ordinele mele de deplasare, acte de identitate şi alte hârtii. — Eşti, într-adevăr, cel mai băftos tip pe care-l cunosc, Serghei, strigă Boris golindu-mi buzunarul mantalei de ploaie, care se afla exact deasupra sânului meu stâng. Glonţul traversase totul: agenda mea cea groasă cu adrese, toate actele de identitate, ca şi hainele de pe mine - mantaua de ploaie, cămaşa, maieul de corp - înainte de a mă atinge, îmi străpunsese pielea. Mai mult, hainele îmi erau îmbibate cu sânge şi când Boris privi rana, apoi gaura din documente, scoase un fluierat lung şi surd. — Dacă nu aveai buzunarul plin cu hârtii ca să amortizeze şocul, acum erai mort, mă informă el. Improvizarăm bandaje din batiste şi cămaşa lui Boris şi oprirăm hemoragia. Mă ajutară să mă scol şi mă conduseră la spital. Trecusem pe la un pas de moarte. După aceea, mă odihnii câteva zile la Boris şi mă îmbătai. Nu băusem niciodată prea mult. La Barisevo beam cu ceilalţi băieţi, iar mai târziu, la fel, aveam să beau la ocazii. Dar de obicei ştiam când să mă opresc, pentru că voiam cu orice preţ să rămân în bună formă, fizic şi mental. Ştiam că prea mult alcool putea fi dăunător. Nu mă îmbătăm, aşadar, decât în foarte rare ocazii. Într-o dimineaţă pe la ora nouă,