Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

nd, Vladimir nu recursese niciodată la asemenea experienţe, dar făcea adesea aluzii la trucuri pentru a fi exclus: ruperea unui picior, tăierea unui deget, simularea unei crize cardiace sau tot felul de lucruri care îi treceau prin cap. Totuşi, nu făcu niciodată decât să se laude cu aşa ceva. Singura activitate pe care o luase în serios era boxul. Fu campion la categoria mijlocie al provinciei Kamceatka. Membrul cel mai în vârstă al brigăzii noastre de şoc era luri Berestennikov. Mama lui era directoarea Şcolii generale nr.14 din Petropavlovsk şi avea mulţi prieteni în sânul Partidului Comunist. luri era extraordinar de puternic şi-i plăcea mult să se bată, mai ales în autobuze. Adeseori, făcea tururi cu autobuzul, fără nici un scop, numai pentru a provoca o încăierare bună. Autobuzele noastre erau în general înţesate de lume, adesea cu militari. In autobuz ştia că în mod inevitabil avea să fie îmbrâncit când acesta demara brusc. Era pretextul servit pe tavă pentru a expedia un pumn bun celui vinovat. Uneori toţi tinerii pasageri participau, de o parte sau alta, şi astfel, mulţumită lui luri, se încingea o bătaie în regulă. O dată reuşi să-i aţâţe pe toţi pasagerii civili împotriva militarilor în uniformă şi ei se prinseră în joc cu inima plină de bucurie. Şoferul autobuzului aruncă un ochi la încăierare, apoi se duse direct la postul de poliţie, cu întreaga sa încărcătură de pasageri în plină bătălie. Aşa era luri. Bătaia la grămadă era scopul vieţii lui. Dar cu toate astea nu se putea să nu-l îndrăgeşti. Avea o bună educaţie, era cultivat, spiritual şi mereu pus pe şotii. Sunt convins că el era singurul tip atât de lipsit de simţ militar care fusese vreodată înrolat în Academie. După părerea mea, fusese admis numai deoarece se bucurase de sprijinul părinţilor lui, care erau foarte bine plasați. La clasă, când era întrebat la tablă, stătea ţeapăn în poziţie de drepţi şi, cu cel mai serios aer din lume, răspundea total aiurea. Când ofiţerul instructorii spunea că greşise, lăsa capul în jos făcându-se că-i este ruşine şi începea să plângă, ceea ce nu prea era milităreşte; toată clasa izbucnea atunci într-un hohot uriaş de râs. Într-o zi îşi permise să-l sărute pe ofiţerul instructor pe capul pleşuv spunându-i: — larba nu creşte pe un acoperiş bun. În mod evident luri era adeseori pedepsit pentru actele lui de indisciplină, dar asta îi era indiferent. Cea mai mare plăcere a lui era să-i provoace la râs pe ceilalţi sau să-i incite la bătaie, căutând cu tot dinadinsul să se afle în centrul încăierării. În cele din urmă, superiorii lui ajunseră la concluzia că pur şi simplu nu este făcut pentru a fi ofiţer şi, în ciuda influenţei părinţilor lui, îl excluseră din şcoală şi-l făcură simplu marinar. Totuşi, când făcu parte din brigada mea de asalt, se dovedi a fi unul dintre cei mai solizi şi mai plini de încredere din echipă; când începea să se bată, era redutabil. Serghei Kononenko, un ucrainian, era un