Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

lupta cu cizmele îmi pierdusem cea mai mare parte a preţioaselor mele forţe. Inghiţisem cantităţi enorme de apă. Frigul mă cuprindea şi el. Simţeam cum se instalează o amorţeală fatală. Estimam că nu-mi mai rămăseseră decât două ore de supravieţuire. Dacă nu atingeam ţărmul până atunci, era de necrezut să-l mai ating vreodată. Hotărâi să mă îndrept înspre locul unde credeam că voi putea găsi ţărmul şi înaintai în acea direcţie înotând din toate puterile. Invăţai să recunosc mişcarea valurilor imense şi să mă servesc de ele; învăţai când trebuia să mă ridic la înălţimea lamei următoare şi, din contră, când puteam să mă relaxez pentru a-mi aduna forţele înainte de a depune un nou efort. Frigul pătrunzător mă toropea. După ceaţă, el îmi era cel mai mare duşman. Energia mi se epuiza pe frigul ăsta care mă făcea să dârdâi violent în timp ce înotam. Totuşi, înaintam. Ajungeam pe creasta unui val, ca să cobor de partea cealaltă, apoi îl atacam pe următorul. Continuai să înot până îmi dădui seama, uitându-mă la cadranul luminos al ceasului meu etanş, că trecuseră aproape trei ore de când plonjasem în apă. Trebuia, cu siguranţă, să mă aflu aproape de țărm de-acum! Ideea asta făcu să-mi salte inima. O rafală violentă de vânt împrăştie pentru o clipă ceața. În nerăbdarea mea, căutai să disting ţărmul cu orice preţ. Deodată, îl întrezării prin păclă - o enormă masă neagră, dominând apele învolburate. Pământ! O stâncă! Reuşisem! Extraordinar!gândii. Pur şi simplu extraordinar! În viaţa mea nu aşteptasem niciodată ceva cu atâta nerăbdare ca pe această ridicătură stâncoasă. “Ai ajuns, Serghei, ai ajuns!", mă felicitai. Continuai să înot către stâncă, epuizându- mi, fără să mai ţin cont, energia pe care o mai aveam şi care credeam că nu-mi mai era necesară. Apoi ceața se împrăştie pentru câteva secunde. Privii, refuzând total să-mi cred ochilor. Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 7 IOTEN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! — Ah, nu! îmi strigai înspăimântat. Nu se poate! Dar se putea. “Stânca" era Eloghin. După trei ore de frig atroce, cu energia epuizată, mă regăseam în punctul de plecare! Şi iată-mă acum într-o situaţie neplăcută pe care nu o prevăzusem deloc! Ce era de făcut? Lumina care lucea la hublouri era atât de atrăgătoare şi de caldă! Nu trebuia să-mi smulg centura din cauciuc şi să spun că am căzut în mare? Cum vasul avea un asemenea tangaj, era posibil ca povestea mea să pară convingătoare. M-ar scoate din apă, mi-ar da să mănânc să mă întremez şi mi s-ar oferi nişte pături încălzite: crudul meu coşmar s-ar sfârşi. Ar fi într-adevăr sfârşitul coşmarului meu? Aş regăsi în mod fatal situaţia insuportabilă de care fugeam şi aş fi torturat de asta până la sfârşitul zilelor. Atunci ce-i de făcut? Să mă îndrept iarăşi înspre țărm? Acum asta mi se părea aproape imposibil. Eram extenuat fizic şi epuizat psihic. Cât timp mai puteam supravieţui la aceste temperaturi glaciale? Îmi evaluasem rezistenţa la patru