Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

ore, cel mult. Trecuseră deja trei ore de când mă aflam în apă. Rebegit de frig, încercai să-mi dau seama de situaţie pe cât îmi putea permite mintea mea torturată. Hotărâi că preferam să mor încercând să găsesc adevărata viaţă decât să continui a trăi ca mai înainte. Nu voiam - nu puteam - relua genul de viaţă pe care-l cunoscusem. Chiar şi dacă era să mă înec, nu trebuia să mă întorc la vapor. Cu nici un chip! Nu mai aveam decât puţină speranţă. Cu toate acestea, începui să mă îndepărtez de Eloghin. Mă gândeam la documentele strecurate în centura mea. Ar fi ele descoperite de cineva? S-ar găsi un suflet să-mi descopere identitatea? S-ar găsi cineva care să caute să afle povestea cadavrului eşuat pe malul mării? Prin minte începură să mi se învârtă aceste gânduri. Toată viaţa mea, de la vârsta de şase ani fusesem singur - fără mamă, fără tată. Mi se părea crud să- mi găsesc moartea tot singur, pierdut în ape. Încercai să mă orientez. În ce direcţie se afla pământul? Pe aici? Pe acolo? De unde să ştiu, când abia dacă vedeam la un metru în jur? Încetai să înaintez. Mă rotii, încercând cu disperare să aleg direcţia în care să merg. Îmi dădui seama că sunt pierdut, pierdut cu desăvârşire. Serghei, îmi zisei, eşti terminat. Ai să mori. Nimeni nu ştie de asta. Nimănui nu-i pasă. Nimănui!... Fusesem crescut în învăţătura lui Marx, a lui Engels şi a lui Lenin. Ei îmi erau dumnezei. Mă prosternasem de trei ori în faţa corpului fără viaţă al lui Lenin, la Moscova, şi-i adresasem o rugăciune fierbinte. El era dumnezeul şi stăpânul meu. Acum însă, la capătul vieţii, sufletul meu mi se întorcea către acel Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam. Mă rugai aproape inconştient: Doamne, nu am fost niciodată fericit pe acest pământ. Acum, când stau să mor, Te rog, primeşte-mi sufletul în rai! Doamne, Tu ai putea, poate, să-mi dai un strop de fericire. Nu- Ţi cer să-mi salvezi trupul. Totuşi, în clipa în care el mi se va duce la fund, primeşte-mi sufletul în ceruri! Te rog, Doamne! Închisei ochii, încredinţat că se sfârşise. Acum sunt gata, îmi zisei. Acum pot adormi. Mă destinsei şi încetai să mai lupt. Lupta mea se sfârşise. Incet, foarte încet, simţii că se petrecea ceva foarte ciudat. Cu toate că energia mi se sfârşise până la ultima picătură, o forţă nouă îmi cuprinse braţele epuizate. Mă simţii cuprins prin ape de braţele puternice şi iubitoare ale Dumnezeului celui viu ca şi cum un colac de salvare mi-ar fi fost trimis din ceruri! Nu eram credincios. Nu-l mai adresasem niciodată înainte vreo rugăciune lui Dumnezeu. Dar simţii atunci ţâşnind prin trupul meu epuizat şi îmbibat noi rezerve de forţe. Puteam iarăşi să înot. Braţele mele, care cu numai câteva minute înainte erau grele ca de plumb, îmi păreau suficient de puternice pentru a-mi permite să ajung la mal. Erau de acum mai bine de patru ore şi jumătate de când mă aflam în apă. Dar, faptul cel mai straniu, ghicii cu aproximaţie direcţia de urmat! Reuşii să desluşesc