Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

l Lenin a spus că fiecare cetăţean al ţării noastre are tot dreptul de a alege, fie să-şi exercite credinţa participând la un cult religios, fie să nu creadă. — Este într-adevăr aşa? întrebai. — Bineînţeles că da. Dacă doriţi, vă pot arăta locul unde a spus-o Lenin. Nu ajungeam nicăieri. Eram tulburat şi nu mai ştiam să gândesc; în spatele meu, oamenii mei erau jenaţi şi-mi dădeam seama că pierdeam partida. Atunci credinciosul începu să citeze Constituţia sovietică, remarcând că într-un loc se spune că fiecare cetăţean are dreptul la practicarea credinţei lui religioase. — Nu facem nimic altceva, tovarăşe, continuă el, decât să uzăm de drepturile stabilite de fondatorul ţării noastre şi conţinute în Constituţia sovietică. Facem vreun rău cuiva? Uitaţi-vă bine! Noi credem în Dumnezeu şi-L proslăvim. Asta-i tot. Este dreptul nostru cel mai strict şi nu facem la nimeni rău. Ce greşeală am comis? Eram încolţit deoarece ştiam că aşa era în Constituţie şi-mi aminteam că Lenin vorbise undeva de libertatea religioasă. Imi mai aminteam că văzusem la Leningrad credincioşi mergând la biserică şi mă gândisem atunci că ţara noastră acorda libertatea religioasă. Protestai: — Dar violaţi legile statului, nu pricepeţi? — Aţi avea bunătatea să-mi explicaţi cum? întrebă şeful. — Ei bine, tot ceea ce ştiu este că violaţi legile ţării noastre şi cu regret trebuie să vă spun că am numele a două persoane care vor trebui să mă însoţească. Credincioşii schimbară priviri dându-şi seama că unii dintre ei trebuiau să ne urmeze. Bărbatul cu care vorbisem era unul dintre cei care-mi fuseseră semnalaţi. Pe când cei doi oameni îşi puneau hainele înainte de a fi îmbarcaţi pentru postul de poliţie, eram muncit de aceste contradicții tulburătoare. Cei doi prizioneri ai noştri fură în sfârşit gata. Liniştit, dădură mâna cu însoțitorii lor şi spuseră ceva de genul: “Rugaţi-vă pentru noi", înainte de a veni cu noi către uşă. Îndepărtându-ne, îi putui auzi pe ceilalţi credincioşi începând să se roage. În camion, întorcându-ne la cartierul general al poliţiei, de-a lungul străzilor Petropavlovskului tot cufundate în întuneric, eram într-adevăr dat peste cap. Preferam să liniştesc scandaluri de cafenea sau să mă bat cu 20 de inşi fluturând cuțite mai degrabă decât să repet o asemenea experienţă! Nu-mi plăcea asta deloc. Oprirăm camionul în spatele postului de poliţie şi ieşirăm. Niki ne aştepta în uşă foarte surâzător. Zâmbetul îi pieri repede când ne văzu intrând. Ne aruncă o privire, ca şi celor doi oameni pe care-i arestasem şi se întunecă. Se întoarse spre unul dintre cei doi locotenenţi ai săi şi urlă: — Scoateţi pe prăpădiţii ăştia şi închideţi-i! Fără altă explicaţie, cei doi oameni fură băgaţi într-o celulă. Apoi, Nikiforov ni se adresă nouă. Noi aveam toţi un aer sfârşit. Paisprezece găligani, mari şi solizi, se întorceau dintr-un raid cu nimic altceva decât cu doi omuleţi de o anumită vârstă, care nu se opuseră deloc la a