Lartă-mă, Nataşa!, Serghei Kurdakov

arginea apei. Când şi ultimii ajunseră, unul dintre bărbaţi începu să vorbească. Încercai să aud ce zicea, dar nu reuşii să prind decât frânturi de fraze. Nikiforov îmi spusese că pe şeful lor îl chema Vasili Litovcenko, un om căutat, din Petropavlovsk. Ce ironie! îmi ziceam atunci. Poartă acelaşi nume de familie cu Anatoli, unul dintre oamenii mei cei mai buni. Şi alţi credincioşi locuiau la Petropavlovsk. Unii veneau din satul învecinat, Elizovo, iar 4 dintre ei de la o gospodărie colectivă din apropiere, Pogranişni. Era evident că Vasili, parazitul, îşi făcuse adepţi nu numai la oraş, ci şi la ţară. Asta îmi dovedea că dacă aceşti oameni ar fi lăsaţi să acţioneze în deplină libertate, s-ar înmulţi rapid şi şi-ar răspândi învăţăturile veninoase peste tot. Examinând grupul de credincioşi adunaţi pe malul apei, identificai vreo 7 inşi îmbrăcaţi în robe albe. Partidul ne repeta fără încetare că religia nu-i atrăgea pe tineri. Aceste afirmaţii erau totuşi în contradicţie cu ceea ce aveam acum sub ochi şi cu ceea ce văzusem cu alte ocazii. Fui tulburat şi oarecum iritat. După ce le vorbise câteva momente şi le citise un pasaj dintr-o cărticică, Vasili Litovcenko intona o cântare, încercai iarăşi să prind cuvintele, dar în zadar. Totul se învârtea în jurul lui Dumnezeu, eram sigur, deoarece acest cuvânt revenea cel mai des. După cântece, Litovcenko intră în apă, iar cei 7 credincioşi în robe albe îl urmară, unii după alţii, până ce se aflară cu toţii la vreo 7-8 metri de mal, cu apa până la talie. Ceilalţi stăteau pe mal şi cântau încetişor. Soarele bătea puternic şi pădurea era tăcută, cu excepţia ţârâitului greierilor. Auzeam apa curgând în depărtare. Nu putui să nu fiu izbit de frumuseţea şi seninătatea scenei. Dar era de-acum timpul să acţionăm. Oamenii mi se adunaseră şi erau gata să se repeadă. Deodată mă înălţai dintr-o săritură şi urlai din toate puterile: — Acum e momentul! Haidem! Oamenii mei ţâşniră imediat din spatele tufişurilor, coborâră versantul colinei în trombă, fluturându-şi bastoanele şi se năpustiră pe nisipul plajei în toată viteza. Pătrunserăm violent în grupul de credincioşi, îi îmbrâncirăm şi-i dădurăm de-a dura, cât erau de lungi, în râu. După acest prim iureş, mai nimeni nu rămase în picioare. Risipiţi prin apă, într-o stare de stupoare, se lăsau să plutească: puturăm aşadar să ne ocupăm de ei unul după altul. Intrai în încăierare, în urma oamenilor mei. Numai atunci începură să se audă tipetele credincioşilor. O voce de femeie striga: — O, Dumnezeule, nu! Nu! Traducere de MIRCEA ŞTEFANCU 84 DTN Serghei Kurdakov - lartă-mă, Nataşa! Cea care pronunţase aceste cuvinte fu repede întreruptă, scăpând un ultim strigăt înainte ca unul dintre oamenii mei să o lovească. Magnificul peisaj de munte se transformase într-o învolburare îngrozitoare de mâini, de picioare, de bastoane, de stropi de apă şi de strigăte înspăimântate scoase de credincioşi. — Puneţi mâna pe cei car